•
Primele licăriri portocalii ale răsăritului de abia se iviseră pe fațada de sticlă a blocului Apus de Soare când Țestoasa plecă să-și ia premiul. Pedală
spre nord, pe lângă dealul pe care încă mai fumegau rămășițele casei Westing. Ajungând la răscruce, o luă pe o cărare îngustă care șerpuia de-a lungul malului.
Moștenitorul căruia îi va pica din senin va fi cel care găsește… patru.
Patru nume. Era atât de simplu dacă știai ce trebuie să cauți. Sam Westing, Barney Northrup, Sandy McSouthers (vest, nord, sud). Iar acum se ducea la întâlnirea cu a patra identitate a lui Windy Windkloppel. Ar fi putut să
găsească adresa și fără să se uite în cartea de telefon a orașului. „Aici! Aleea Răsăritului, numărul patru”.
O alee lungă, străjuită de molizi înalți, ducea spre casa modernă a noului președinte al comitetului de conducere al companiei Westing Paper Products Corporation. Țestoasa urcă scările de la intrare, apăsă butonul soneriei și așteptă. Ușa se deschise.
Trezindu-se față în față cu doctorul cel șchiop, Țestoasa se panică pentru prima dată. Dacă se înșelase?
— Aș dori să vorbesc cu domnul Eastman, spuse ea încordată. Spuneți-i că-l caută Țestoasa Wexler.
VP - 166
— Domnul Eastman te așteaptă, spuse doctorul Sikes. Ușa de la capătul coridorului.
Holul avea podea de marmură (niciun covor oriental). La capătul lui, Țestoasa găsi o ușă care dădea într-o bibliotecă mare (plină cu cărți), cu pereții îmbrăcați în panouri de lemn. O aștepta, așezat la birou.
Julian R. Eastman se ridică. Părea un domn sever. Și foarte îngrijit. Era îmbrăcat ca un om de afaceri, într-un costum gri, cu vestă și cravată în dungi.
Pantofii îi erau lustruiți. Se apropie șchiopătând – nu șchiopăta strâmb ca doctorul Sikes, ci doar ușor, ca și cum îl supăra ceva la picior. Pe Țestoasa o cuprinse din nou panica. Arăta atât de diferit, părea un om important. N-ar fi trebuit să-l lovească (mă rog, ea pe Barney Northrup îl pocnise). Era tot mai aproape. Ochii lui albaștri ca marea o priveau din spatele ochelarilor fără
brațe, așezați pe nas. Ochi neîndurători. Dinții îi erau albi, nu foarte drepți (nimeni n-ar fi bănuit că erau falși). Zâmbea. Nu era supărat pe ea, zâmbea!
— Salut, Sandy! spuse Țestoasa. Am câștigat!
VP - 167
28
Și-am încălecat pe-o șa…
Țestoasa n-a suflat o vorbă. În fiecare sâmbătă după-amiază spunea că
pleacă la bibliotecă (ceea ce, în mare parte, era adevărat).
— Hai, Țestoaso, mută, să nu-ntârzii la nuntă!
Ceremonia urma să aibă loc în restaurantul lui Hoo. Grace Wexler, care își revenise după acea mahmureală demnă de Cartea Recordurilor, acoperi cu o față de masă albă sticlele de băutură, apoi împrăștie pe bar o mulțime de trandafiri. Astăzi nu serveau băuturi alcoolice.
Radioasă în rochia din dantelă veche, moștenire de familie, mireasa se îndreptă grațioasă spre altar, printre mesele oaspeților, la brațul lui Jake Wexler. Domnul Hoo, cavalerul de onoare, zâmbi mândru admirându-i mersul ușor, la braț cu emoționatul mire căruia îi tremurau genunchii la fiecare pas.
Obrazul Angelei păstrase ca amintire o cicatrice fină, roșie, subțire, cât o liniuță, dar fata era bucuroasă și mai frumoasă ca oricând în rochia ei bleu-pal de domnișoară de onoare. Cealaltă domnișoară de onoare purta o rochie roz cu galben și cârje asortate.
Oaspeții plânseră în timpul ceremoniei și râseră în timpul petrecerii.
Flora Baumbach zâmbea și plângea, în același timp.
— Ai făcut o treabă bună cu modificatul rochiei, Baba, spuse Țestoasa, ceea ce o făcu pe croitoreasă să plângă și mai abitir.
— Un toast pentru mire și mireasă, anunță Jake Wexler, ridicând paharul cu suc. Să închinăm pentru Crow și Otis Amber!
Moștenitorii lui Sam Westing ciocniră cu membrii cantinei pentru săraci care, în cinstea ocaziei, erau cât se poate de treji.
— Pentru Crow și Otis Amber!
•
Apartamentul 4D era gol. Judecătoarea Ford aruncă o ultimă privire pe fereastră, spre dealul unde se ridica odată casa Westing. Nu va descifra niciodată misterul Westing. Poate că era mai bine așa. Își plătise datoria, cu vârf și îndesat. Banii obținuți din vânzarea părții ei de proprietate asupra blocului Apus de Soare aveau să asigure studiile unui alt tânăr, așa cum Sam Westing plătise pentru educația ei.
VP - 168
— Bună ziua, doamnă judecătoare. Am vvenit să-mi iau rămas-bbun, spuse Chris, împingându-și scaunul cu rotile în încăpere.
— A, bună, Chris, drăguț din partea ta, dar n-ai de învățat? Unde ți-e meditatorul?
Se uită la binoclul atârnat de gâtul băiatului.
— Iar te uiți după păsări? O să ai vreme berechet pentru păsări mai târziu. Acum trebuie să recuperezi la școală, dacă vrei să intri la o facultate bună.
Doamne ferește, vorbea ca domnul Hoo.
— Și, o ssă veniți să mmă vizitați? întrebă Chris. Acum că Theo e la ffacultate, mă simt cam ssingur.
