— Treaba dumitale, am spus eu după o pauză. Te priveşte.
Dac-ai proceda însă inteligent, ai putea să te întorci la poliţie cu maşina poliţiei, cu asasinatul Lucillei Hollister rezolvat şi cu crima de la motel pe deplin lămurită.
Am avut impresia că încleştarea degetelor pe braţul meu slăbise.
— Ce naiba! Ai un pistol şi-l poţi mânui cu stânga. Dacă
încerc să fug, n-ai decât să tragi. Scoate-mi cătuşele şi te duc la Tom Durham.
Jos, taxiul claxonă din nou.
— Şi-am să-ţi arăt locul unde este parcată maşina poliţiei, am adăugat eu.
— Ascultă, dacă le ştii pe toate, hai întâi la maşină.
Cătuşele îţi vin bine. Încearcă numai să mă duci, şi te fac eu să-ţi înghiţi măselele! Fetelor, ia mergeţi şi spuneţi şoferului ăluia să nu mai claxoneze.
Claire Bushnell pomi în fugă.
— Tom Durham, i-am zis, a părăsit hotelul Westchester Arms pe la unsprezece, adică cu puţin timp înainte de a mă fi înapoiat eu din expediţia de la Kozy Dell. Momentul mi se pare curios. Nu mai e niciun tren ca lumea la ora asta, iar avioanele de noapte tocmai încep să-şi ia zborul. Tom Durham nu s-a dus însă la aeroport. Portarul e sigur că
Durham n-a luat un taxi, dar îşi aminteşte că acesta avea o valiză mare cu două încuietori şi două lacăte. Băiatul de la hotel zice că Durham îşi achitase nota şi că i-a dus el valiza la uşa principală. Portarul îşi aminteşte că băiatul a pus jos valiza. L-a mai zărit o dată pe Durham, apoi a ajutat diferite persoane să se urce în taxiuri. Când a revenit înăuntru, Durham nu mai era acolo.
— A ieşit pe altă uşă şi s-a urcat într-un taxi, spuse Sellers.
215
— Nu cred.
— Atunci, unde crezi că s-a dus?
— Hai să facem un târg! Dacă maşina poliţiei este parcată
în preajma hotelului Westchester Arms, îmi scoţi cătuşele şi mă laşi să acţionez, bine?
Sellers ezită. Era evident că-l deranja mult posibilitatea de a pierde maşina.
— Nu uita că te voi duce direct la locul unde e parcată
maşina şi…
— Dă-i drumu’ şi găseşte-mi maşina. După aceea mai vorbim noi. Mi-ar displace grozav să raportez că mi s-a furat maşina.
— O. K., să mergem.
Ne îndreptarăm cu toţi spre taxiul care aştepta în stradă.
— La hotelul Westchester Arms, am spus eu, şi când ajungi acolo, dă-i ocol încetişor până-ţi spun eu să opreşti.
216
CAPITOLUL 16.
ÎNCĂIERAREA DE LA SUBSOL
La o distanţă mică de hotelul Westchester Arms văzurăm maşina poliţiei parcată lângă o gură de apă.
Exclamaţia de mulţumire a lui Sellers arăta pe deplin uşurarea pe care a resimţit-o.
— Opreşte aici, spuse şoferului.
Deschise portiera cu mâna stângă şi merse până la maşina poliţiei, unde constată că cheile rămăseseră în maşină, închise contactul, scoase cheile, le puse în buzunar rânjind şi reveni la taxi.
— Bertha, zise el ferindu-şi mâna rănită, cheile de la cătuşe sunt în buzunarul din dreapta al vestei.
Bertha se grăbi să-mi scoată cătuşele, eliberându-mi mâinile.
— Aş vrea să înţelegi, Lam, că eşti încă arestat. Îţi dau doar puţin răgaz.
— Şi pe mine cine mă plăteşte? întrebă şoferul.
— Ei plătesc, îl informă sergentul.
Bertha se găsea într-o stare de spirit cu totul neobişnuită, căci îşi luă portofelul, scoase şaizeci de cenţi cât arăta controlul şi mai adăugă cincisprezece, cenţi.
— Acum ce facem? Aşteptăm să iasă? întrebă Sellers.
217
