Dorian o porni vioi spre capătul aleii ca să-l găsească pe marinarul decadent. Ignatius privea spre strada Regală, întrebându-se ce s-a mai întâmplat cu asociația femeilor. Se îndreptă cu pași tărăgănați spre cărăruia unde își ascunsese căruciorul. Își pregăti un crenvurșt și se rugă în gând să se prezinte vreun client înainte de sfârșitul zilei. Medită cu tristețe cât de jos împinsese Fortuna roata lui. Nu-și imaginase niciodată că va veni ziua în care să se roage ca cineva să-i cumpere un crenvurșt. Dar cel puțin avea un proiect admirabil, gata să fie lansat împotriva lui M. Minkoff. Gândul că va da startul acțiunii îl însenina foarte tare. De data aceasta fufa va rămâne înmărmurită.
***
Toată problema era depozitarea. De la ora unu până la trei, în fiecare după-amiază, George era obligat să țină la el pachetele. Într-o după-masă se dusese la un cinematograf, dar nici acolo, în întuneric, privind cu un singur bilet două filme despre o colonie de nudiști, nu se simțea liniștit. Se temea să lase pachetele jos pe scaunul de alături, mai cu seamă într-o sală de cinematograf ca aceea. Ținând pachetele în poală, nu-și putuse desprinde gândul de la povara lui în toate cele trei ore de ecran umplut cu piele bronzată. În alte zile le purtase cu el în hoinăreli plictisitoare prin districtul comercial și Cartierul Francez. Pe la ora trei era atât de obosit de acel maraton, încât abia mai avusese energia să-și negocieze distribuirea mărfii, iar în cele două ore de plimbare hârtia pachetelor se umezise și începuse să se rupă. Dacă unul dintre acele pachete se desfăcea în mijlocul străzii, putea să se aștepte să petreacă niște ani într-un azil de detenție pentru minori. De ce încercase oare să-l aresteze la toaletă agentul acela deghizat? Nu făcuse nimic. Agentul avea probabil vreun fel de clarviziune extrasenzorială de detectiv.
În cele din urmă, lui George îi veni în minte un loc în care putea să stea cel puțin jos și să se odihnească: catedrala Sfântul Ludovic. Se așeză într-una dintre băncile de lângă un stativ cu lumânări aprinse și își decoră cu desene mâinile, având pachetele puse teanc alături de el. Când termină cu decoratul mâinilor, luă o carte de rugăciuni de pe pupitrul din față și privi prin ea, împrospătându-și cunoștințele vagi pe care le avea despre mecanismele Liturghiei. Privind desenele care reprezentau pe oficiant plimbându-se printre credincioși, își zise că, de fapt, Liturghia era o chestie foarte simplă. Până veni timpul să plece, răsfoi înainte și înapoi cartea, apoi își adună pachetele și ieși pe strada Chartres.
Un marinar care stătea sprijinit de un felinar îi făcu cu ochiul. George îi răspunse făcând un gest obscen cu mâinile sale tatuate și trecu mai departe. Ajungând în dreptul Aleii Piratului, auzi niște țipete. Acolo, pe alee, trăsnitul acela de vânzător de crenvurști încerca să înjunghie cu o sabie de material plastic un homosexual. Vânzătorul își ieșise complet din fire. George se opri o clipă ca să privească eșarfa și cercelul care se clătinau și săltau în timp ce pederastul țipa. Se vede că vânzătorul acela ambulant nu avea habar ce zi și ce lună este și nici chiar ce an este. Credea probabil că era Mardi Gras[27].
În ultima clipă, George îl văzu și pe agentul deghizat venind pe stradă în spatele marinarului. Arăta ca un beatnic. George se ascunse în grabă după una dintre arcadele vechii clădiri guvernamentale spaniole, Cabildo, și apoi se strecură printre arcade până pe strada Sfântul Petru. O străbătu în goană, ajungând pe strada Regală și de acolo se îndreptă spre centru, unde erau liniile autobuzelor.
Acum, agentul deghizat se învârtea în jurul catedralei. George trebui să recunoască: nici copoii ăștia nu erau fitecine. Aveau într-adevăr minte ageră. Iisuse Cristoase! Omul n-avea nicio șansă cu ei.
Mintea lui reveni la problema depozitării. Începuse să se simtă ca un evadat care trebuie tot timpul să se ferească de curcani. Și acum încotro să o ia? Se urcă într-un autobuz ce mergea spre Desire și începu cântărească situația, în timp ce autobuzul trecea spre strada Bourbon chiar prin fața barului Bucuria Nopții. Lana Lee era afară pe trotuar, dând cioroiului niște instrucțiuni în legătură cu un afiș pe care îl punea în vitrina din fața barului. Cioroiul aruncă o țigară care ar fi aprins părul domnișoarei Lee dacă țintașul nu ar fi fost atât de îndemânatic. Dar chiștocul zbură cam la doi centimetri peste capul domnișoarei Lee. Cioroii ăștia prea începuseră să o facă pe deștepții. Ar cam trebui să treacă printr-un cartier de-al lor, într-una din nopțile următoare, ca să mai arunce în ei cu ouă. El și prietenii săi nu mai făcuseră așa ceva cam de mult. Mergeau cu mașina puternică a vreunuia dintre ei și-i împroșcau pe toți negrii destul de tâmpiți încât să stea afară pe trotuar.
Dar să se gândească mai bine la problema depozitării. Autobuzul traversă Elysian Fields, înainte ca lui George să-i vină ideea. Asta era! Stătuse tot timpul sub nasul lui și nu-și dăduse seama. Îi venea să se pocnească singur în fluierul piciorului cu vârful ascuțit al cizmelor flamenco. Văzu un compartiment de metal etanș și spațios, un seif portabil pe care niciun agent deghizat din lume, oricât de puternic, nu s-ar gândi să-l deschidă; un seif purtat de cel mai mare nătăfleț din câți există: compartimentul pentru chifle din căruciorul trăsnitului ăluia de vânzător ambulant.
UNSPREZECE
― Ia privește, spuse Santa, ținând ziarul aproape de ochi. E un film drăguț aici, aproape, cu mica Debbie Reynolds.
― I-așa de drăgălașă, spuse doamna Reilly. Îți place și ție, Claude?
― Cine să-mi placă? întrebă domnul Robichaux.
― Micuța Debra Reynolds, îi răspunse doamna Reilly.
― Mă tem că nu știu cine e. Nu prea mă duc des la cinema.
― E o scumpete, spuse Santa. Foarte micuță! Ai văzut filmul ăla drăguț unde-l joacă pe Tammy, Irene?
― Nu-i filmu’ ăla-n care a orbit?
― Nu, fetițo. Cred că te gândești la alt film.
― A! Știu acu’ la ce mă gândeam, scumpo. Mă gândeam la June Wyman. Și ea-i drăguță.
― Și ea-i bună. Mi-amintesc filmu’ unde a jucat-o pe bleaga aia care se lasă violată.
― Doamne, bine că nu m-am dus și eu să-l văd.
― Cum? Da’ a fost minunat, fetițo. Foarte dramatic. Pricepi? Să fi văzut ce faț-avea săraca fată când a violat-o! N-am să uit niciodată.
― Mai vrea cineva cafea? întrebă domnul Robichaux.
― Mda, mai dă un pic aici, Claude, spuse Santa, împăturind ziarul și aruncându-l deasupra frigiderului. Îmi pare rău că Angelo n-a putut veni. Săracu’ băiat! Mi-a zis c-o să lucreze de unu’ singur zi și noapte pân-o s-aducă pe cineva la secție. Cred că s-a dus pe undeva-n seara asta. Ar fi trebuit s-auzi ce-a spus Rita. Zice că Angelo s-a dus în oraș ș-a cumpărat to’ felu’ de haine scumpe pe care să le poarte că, cine știe, poate c-o s-atragă pe unu’ din tipii ăia. Nu-i păcat, ziceți și voi… D’aici se vede ce mult îi place să lucreze la poliție. Dacă-l dau afară, o să-i rupă inima. Tare mi-aș dori s-aresteze vro haimana.
― Drumu’ lu’ Angelo nu-i ușor, spuse absentă doamna Reilly. Se gândea la anunțul pe care scria: PACE OAMENILOR DE OMENIE, pe care îl prinsese Ignatius cu pioneze în fața casei, când se întorsese de lucru. Domnișoara Annie, de îndată ce-l văzuse apărând, începuse să intereseze de el, strigându-și întrebările printre jaluzelele ferestrei. Ce crezi despre unu’ care vra pace, Claude?
― Mie-mi miroase a comunis’. Temerile doamnei Reilly se adeveriră.
― Cine vra pace? se interesă Santa.
― Ignatius a pus în fața casei un anunț despre pace.
― Trebuia să-mi închipui, spuse Santa supărată. Băiatu’ ăsta vrea mai întâi un rege, acu’ vrea pace. Ţi-o spun eu, Irene, pentru binele tău, băiatu’ ăsta trebe internat.
― Să știi că nu poartă cercel. L-am întrebat și mi-a spus: „Nu port niciun cercel, mamă”.
― Angelo nu minte!
― Poa’ ș-a luat unu’ foarte mic.
― Cercelu-i cercel pentru mine. N-am dreptate, Claude?
― Așa este, îi răspunse Claude Santei.
― Santa, dragă, ce drăguță-i Sfânta Fecioară de colo, de deasupra televizorului, spuse doamna Reilly, ca să schimbe vorba de la cercei. Toată lumea se uită la televizorul de lângă frigider și Santa spuse:
― Nu-i așa că-i drăguță? E o mică Sfânta Maria protectoare a televiziunii. Are o ventuză la bază ca să n-o dau jos când trebăluiesc prin bucătărie. Am cumpărat-o de la Lenny.
― Acolo găsești to’ ce vrei, spuse doamna Reilly. Și pare făcută dintr-un plastic bun, nu se sparge.
― Ia spuneți-mi, copii, cum v-a plăcut cina?
― A fost delicioasă, spuse domnul Robichaux.
― Minunată! îi întări cuvintele doamna Reilly. N-am mai mâncat mas-așa bună de nu știu când.
