Santa râgâi sonor.
― Cred c-am pus cam mult usturoi în vinetele umplute, da’ am mână spartă când e vorba de usturoi. Chiar și nepoții mei îmi spun:, „Hei, mam’mare, iar ai pus prea mult usturoi.”
― Ce drăguț, spuse doamna Reilly, gândindu-se la nepoții cei mâncăcioși.
― Mie mi-au plăcut vinetele, spuse domnul Robichaux.
― Nu-s fericită decât când spăl podelele și gătesc, mărturisi Santa oaspeților ei. Îmi place să fac o oală mare cu perișoare sau ghiveci cu scoici.
― Și mie-mi place să gătesc, spuse domnul Robichaux. O ajut uneori pe fiică-mea.
― I-un mare ajutor. Un bărbat care gătește e de mare folos la casa omului, crede-mă ce-ți spun! Îi făcu doamnei Reilly semn, lovind-o cu piciorul pe sub masă. Nevasta care are un bărbat ce știe să gătească-i fericită.
― Îți place să gătești, Irene? vru să știe domnul Robichaux.
― Vorbești cu mine, Claude? Doamna Reilly tocmai se întreba cam cum o fi arătând Ignatius cu cercel.
― Hai, coboară din nori, fato, porunci Santa. Claude te-ntreabă dacă-ți place să gătești.
― Mda, minți doamna Reilly. Îmi place să gătesc. Da’ câteodată se face groaznic de cald în bucătăria aia, mai ales vara. Nu vine destul aer de pe aleea din față. Iar lui Ignatius nu-i place mâncarea gătită. Lui dacă-i dai o sticlă de bere și o farfurie plină cu prăjituri cumpărate-n oraș, e mulțumit.
― Ar trebui să-ți cumperi plită electrică. I-am luat una fiicei mele. Nu ’ncălzește ca soba cu gaz.
― De unde ai toți banii ăștia, Claude? se interesă Santa.
― Primesc o pensie frumușică de la căile ferate. Doar am lucrat pentru ei patru’ș’cinci de ani! Mi-au dat o medalie de aur când m-am pensionat.
― Ce drăguț din partea lor! spuse doamna Reilly. O duci bine, nu, Claude?
― În plus, continuă domnul Robichaux, am și câteva prop’ietăți închiriate pe lângă casa mea. To’deauna am învestit o parte din salariu în prop’ietăți. E o învestiție bună.
― Sigur că da, spuse Santa, rotind ochii cu înțeles spre doamna Reilly.
― Te-ai aranjat bine, n-am ce zice.
― Am tot ce-mi trebe. Da’ știți, uneori mă cam satur să locuiesc cu fiică-mea și cu bărbatu’ ei. Vreau să spun, ei sunt tineri. Au familia lor. Se poartă foarte bine cu mine. Dar mi-ar plăcea să fiu la mine acasă. Înțelegeți ce vreau să spun?
― În locul tău, spuse doamna Reilly, aș rămâne acolo unde sunt. Dacă fetița ta n-are nimic împotrivă să stai cu ea, pentru tine-i bine. Păcat că n-am și eu un copil bun. Mulțumește-te cu ce ai, Claude.
Santa își înfipse tocul pantofului în glezna doamnei Reilly.
― Au! strigă aceasta.
― Iartă-mă, fetițo. Îmi pare rău. Picioarele astea mari ale mele! To’deauna am avut probleme cu ele. Și când îmi cumpăr pantofi, e greu să găsesc măsura mea. Când mă vede vânzătorul intrând, zice: „Doamne! Iar vine doamna Battaglia. Ce-am să mă fac cu ea?”
― N-ai picioare chiar așa de mari, spuse doamna Reilly, privind sub masa din bucătărie.
― Nu par, pentru că-s strânse-n pantofii ăștia mici. Ar trebui să mă vezi cu picioarele goale, fato.
― Eu am monturi, îi informă doamna Reilly pe cei doi. Santa îi făcu semn să nu vorbească despre defectele pe care le are, dar nu reuși să o reducă la tăcere. Sunt zile-n care abia mai pot merge. Cred că mi s-a tras de când era Ignatius mic și-l purtam în brațe peste tot. Doamne, cât de târziu a început să umble. To’ timpu’ cădea jos. Era și foarte greu, de altfel. Cred că și arturitele to’ de-atunci mi se trag.
― Ia ascultați ce vă spun, o întrerupse repede Santa, pentru ca doamna Reilly să nu înceapă să mai descrie și alte defecte oribile. De ce nu mergem s-o vedem pe mititica aia drăguță de Debbie Reynolds?
― Mi-ar face plăcere, spuse domnul Robichaux. Nu merg nicioda’ la spectacole.
― Vreți să mergeți să vedeți un film? întrebă doamna Reilly. Nu știu ce să zic. Picioarele mele…
― Mai dă-o naibii, fată, și hai să ieșim de-aici. Prea miroase-a usturoi.
― Parcă mi-a spus Ignatius că filmu’ ăsta nu-i bun. El vede toate filmele care se dau în oraș.
― Irene, spuse supărată Santa, tu nu faci decât să te gândești la băiatu’ ăla, cu toate necazurile pe care ți le face. Ar trebui să te trezești, fetițo. Dacă ai avea un pic de minte, l-ai fi băgat de mult în spitalu’ Caritas. Ar pune furtunu’ pe el. Ar înfige o priză electrică-n băiatu’ ăla. L-ar învăța ei minte. L-ar face să se poarte cum trebe.
― Serios? întrebă doamna Reilly cu interes. Cât costă oare?
― Totu-i gratis, Irene.
― Medicină socială, explică domnul Robichaux. Probabil c-acolo lucrează comuniști și simpatizanți de-a’ lor.
― Călugărițele conduc spitalu’, Claude. Maică Doamne, de unde naiba scoți tot timpu’ chestia asta cu comuniștii?
― Le-o fi păcălit cineva pe maicile alea, își dădu cu părerea domnul Robichaux.
― Ce groaznic! exclamă cu voce tristă doamna Reilly. Săracele maici! Să lucreze pentru o șleahtă de comuniș’!
― Nu-mi pasă a cui e spitalu’, spuse Santa. E gratis și-i internează pe unii ca Ignatius. Acolo e locu’ lui.
― Dacă începe Ignatius să vorbească cu oamenii ăia, s-ar putea să-i supere și să-l închidă de-a binelea, spuse doamna Reilly, gândindu-se că n-avea nimic împotriva acestei alternative. Poate nici nu i-ar asculta pe doctori.
