― Au ei grijă să-i asculte. Îl lovesc în cap. Îl pun în cămașa de forță și îl udă cu apă, spuse Santa puțin prea entuziastă.
― Ar trebui să te gândești la tine, Irene. Fiu’ ăsta a’ tău te bagă-n mormânt, spuse domnul Robichaux.
― Chiar așa. Spune-i și tu, Claude.
― De, făcu doamna Reilly. Să-i mai dăm lui Ignatius o șansă. Poate o să reușească s-o scoată la capăt.
― Vânzând crenvurști? întrebă Santa. Doamne! Scutură din cap. Așteptați să bag vasele astea-n chiuvetă și hai să mergem s-o vedem pe scumpa aia de Debbie Reynolds.
După ce Santa se mai opri și în salon ca să-și ia rămas-bun, cu o sărutare, de la mama ei, porniră toți trei spre cinematograf. Ziua fusese călduță. Un vânt din sud suflase statornic dinspre golf. Și acum, seara, încă mai era cald. Mirosurile grele de bucătărie italiană pluteau peste cartierul aglomerat, ieșind prin ferestrele bucătăriilor tuturor caselor. Fiecare locuitor părea să aducă o contribuție cât de mică la cacofonia generală formată din oale scăpate jos, televizoare bubuitoare, voci care vorbeau în contradictoriu, țipete de copii și uși trântite.
― Cei din parohia Sf. Odo îs toți în păr astă-seară, comentă gânditoare Santa, în timp ce mergeau pe trotuarul îngust dintre carosabil și treptele caselor duble, construite în rânduri solide și strânse, în lungul fiecărui cvartal. Lumina felinarelor strălucea deasupra asfaltului și cimentului fără niciun copac și pe acoperișurile de ardezie roșie. Vara-i și mai rău. Toată lumea-i afară pe stradă pân’ pe la zece-unșpe.
― Mie-mi spui, scumpo! spuse doamna Reilly, șchiopătând în mod dramatic între cei doi prieteni ai ei. Adu-ți aminte c-am copilărit pe strada Delfinului. Aveam obiceiu’ să scoatem scaunele afară pe stradă și stăteam acolo și pân’ la douășpe uneori, așteptând să se mai răcorească-n casă. Și lucrurile pe care auzeai că le spun oamenii. Maică Doamne!
― Răutate multă, asta e, întări Santa. Guri spurcate.
― Bietu’ tata, continuă doamna Reilly. Era așa sărac! Și când s-a dus și și-a prins mâna în cureaua ventilatorului, toți din cartier au avut tupeu’ să spună că trebe să fi fost beat. Ce de-a scrisori anonime am mai primit pe chestia asta. Și biata mea tanti Boo-Boo. Avea optzeci de ani. Ținea o lumânare aprinsă pentru bietu’ ei soț mort și-a căzut de pe noptieră și-a luat foc salteaua pe care dormea. Și lumea zicea c-a fumat în pat.
― Eu cred că omu-i nevinovat pân’ la proba contrarie.
― Și eu tot așa cred, Claude, spuse doamna Reilly. Chiar ieri îi spuneam lu’ Ignatius: „Ignatius, eu cred că omu-i nevinovat pân’ la proba contrarie”.
― Irene!
Traversară bulevardul Sf. Claude într-un moment când traficul era mai potolit și-și continuară drumul pe cealaltă parte a bulevardului, sub luminile de neon. Pe când treceau pe lângă un salon pentru funeralii, Santa se opri să vorbească cu unul dintre cei veniți la mort, care stătea afară pe trotuar.
― Spune-mi, domnule, cine-i mortu’ dinăuntru? îl întrebă ea.
― E bătrâna doamnă Lopez, răspunse bărbatul.
― Nu mai spune! Nevasta lu’ Lopez ăla, care avea prăvălia aia mică de pe strada Francezului?
― Chiar așa.
― Vai, îmi pare rău s-aud așa ceva, spuse Santa. De ce-a murit?
― Ceva la inimă.
― Ce păcat, spuse emoționată doamna Reilly. Biata fată!
― Dacă aș fi fost îmbrăcată, i se adresă Santa omului, aș fi intrat și eu să veghez cu ei. Da’ eu și cu prietenii mei tocma’ ne ducem la un film. Mulțumesc.
Pornind mai departe, Santa îi descrise doamnei Reilly numeroasele necazuri și amărăciuni de care avusese parte bătrâna doamnă Lopez în existența ei nenorocită. În cele din urmă, Santa spuse:
― Cred c-am s-anunț familia că-i fac o slujbă.
― Cred că și eu am să-i anunț că fac o slujbă pentru odihna sufletului răposatei, spuse și doamna Reilly, mișcată de biografia bătrânei doamne Lopez.
― Irene! strigă Santa. Tu nici nu-i cunoști măcar.
― I-adevărat, recunoscu încet doamna Reilly.
Când ajunseră la cinematograf, avu loc o discuție între Santa și domnul Robichaux, fiecare vrând să plătească el biletele. Doamna Reilly spuse că i-ar plăcea să plătească ea, dacă n-ar fi trebuit să achite trompeta lui Ignatius înainte de sfârșitul acelei săptămâni. Dar domnul Robichaux ținea morțiș să plătească el și până la urmă Santa îi făcu pe voie.
― La urma urmei, spuse Santa, în timp ce el le dădea la fiecare biletul, tu ești cel cu mai mulți bani.
Făcu cu ochiul spre doamna Reilly, ale cărei gânduri se întorseseră din nou la anunțul acela pe care Ignatius refuzase să i-l explice. Cea mai mare parte din film, doamna Reilly se gândi la câștigul lui Ignatius care descreștea rapid, la plata trompetei, la plata clădirii stricate, la cercel, la cuvintele anunțului. Doar exclamațiile fericite ale Santei care spunea „Nu-i așa că-i scumpă?” sau: „Ia privește ce rochie drăguță are!” o aduceau pe doamna Reilly înapoi la ceea ce se petrecea pe ecran. Apoi altceva o făcu să-și mute gândurile de la preocupările în legătură cu fiul ei și problemele ei, amândouă fiind de fapt un singur lucru. Mâna domnului Robichaux o cuprinsese ușor pe a ei și acum i-o ținea. Doamna Reilly era prea speriată ca să se miște. De ce oare filmele îi făceau întotdeauna pe bărbații pe care îi cunoscuse, domnul Reilly și domnul Robichaux ― să fie drăgăstoși? Privea orbește spre ecranul pe care nu o vedea pe Debbie zburdând, colorată, ci mai degrabă pe Jean Harlow, în alb și negru, făcând baie.
Doamna Reilly se întreba cum ar putea să-și tragă ușor mâna din a domnului Robichaux și să iasă pușcă din sală, când Santa strigă:
― Ian privește, Irene, pun pariu cu tine că Debbie o să aib-un copilaș!
― Un ce? făcu doamna Reilly, rătăcită, și izbucni într-un plâns isteric care nu se potoli decât atunci când domnul Robichaux, speriat, îi luă capul cu păr castaniu și i-l puse, cu grijă, pe umărul său.
***
Dragă cititorule,
„Natura a creat uneori câte un nebun; dar filfizonii sunt întotdeauna creația omului.”
Addison
În timp ce pe străzile pavate cu piatră ale Cartierului Francez mi-am uzat tălpile cizmelor până n-a mai rămas decât o fâșie subțire de crep, în lupta mea înverșunată pentru a-mi câștiga existența în mijlocul unei societăți ușuratice și nepăsătoare, am fost oprit de o veche și scumpă cunoștință (pederast). După câteva minute de conversație, prin care fără nicio greutate mi-am demonstrat superioritatea morală față de acel degenerat, m-am trezit meditând din nou la crizele timpurilor noastre. Mintea mea, necontrolabilă și poznașă ca întotdeauna, mi-a sugerat în șoaptă un proiect atât de magnific și îndrăzneț, încât am vrut să mă feresc chiar și de gândul pe care îl auzeam. „Oprește-te!” am implorat cu mintea mea de zeu. „Ce-mi spui e nebunie curată.” Dar tot am ascultat sfatul pe care mi-l dădea creierul. Îmi oferea posibilitatea de A Salva Lumea Prin Degenerați. Acolo, pe pietrele tocite ale Cartierului, am angajat ajutorul acelei flori ofilite a umanității ca să-și mobilizeze asociații întru scliviseală sub un drapel al fraternității.
