― Gonzalez, cum se numea țicnitul ăla pe care l-ai pus să lucreze aici, tipul ăla gras și mare, cu șapcă verde?
― Domnul Ignatius Reilly. El expedia scrisorile. Cine o fi scris ceva atât de îngrozitor?
― Hei, se auzi vocea lui Jones la telefon. La voi la Levy Pants mai lucrează mutra aia grasă cu șapcă verde? Un alb mare, cu mustață?
― Nu mai lucrează, răspunse domnul Gonzalez cu voce stridentă și trânti telefonul.
― Cine era? întrebă domnul Levy.
― Nu știu. Unul care-l căuta pe Reilly. Șeful de birou își șterse fruntea cu o batistă. Cel care a încercat să-i convingă pe muncitorii din fabrică să mă omoare.
― Reilly, spuse domnișoara Trixie. Ăla n-a fost Reilly, ăla a fost…
― Tânărul idealist? suspină doamna Levy. Cine îl căuta?
― Nu știu, răspunse șeful de birou. Mi s-a părut vocea unui negru.
― Bănuiesc că așa e, spuse doamna Levy. S-a dus acum probabil să încerce să ajute alt nenorocit. Îmi face bine să știu că idealismul său a rămas intact.
Domnul Levy se gândise la ceva și îl întrebă pe șeful biroului:
― Cum îl chema pe țicnitul ăla?
― Reilly. Ignatius J. Reilly.
― Așa? Domnișoara Trixie părea interesată. Ciudat. Mi-am închipuit întotdeauna…
― Domnișoară Trixie, te rog, spuse supărat domnul Levy. Scrântitul de Reilly lucra pentru firmă la data de pe scrisoarea către Abelman. Cred că Reilly ăla ar fi fost în stare să scrie o astfel de scrisoare?
― Poate, răspunse Gonzalez. Nu-mi dau seama. Îmi pusesem mari speranțe în el înainte să încerce să-i incite pe muncitori să-mi zboare creierii.
― Întocmai așa, se jelui doamna Levy. Încearcă să dai vina pe tânărul idealist. Fă să-l închidă, ca să nu te mai împiedici de idealismul lui. Oamenii ca tânărul acela nu se pretează să facă pe furiș asemenea lucruri. Dacă ar auzi Susan și Sandra despre asta! Doamna Levy făcu un gest care sugera că fetele vor cădea într-o stare de șoc. Până și negrii îl caută ca să le dea sfaturi. Și tu ești gata să-i înscenezi o acuzare falsă. Nu mai pot îndura, Gus. Nu mai pot! Nu mai pot!
― Și atunci vrei să afirm că am scris-o eu?
― Sigur că nu! țipă doamna Levy la soțul ei. Sunt oare sortită să mor în azilul de săraci? Dacă a scris-o tânărul idealist, n-are decât să meargă la închisoare pentru plastografie.
― Spuneți-mi și mie, ce se-ntâmplă aici? întrebă Zalatimo. Se-nchide șandramaua asta, sau ce-i? Vreau și eu să știu.
― Taci din gură, banditule, strigă furioasă la el doamna Levy. Până nu dăm vina pe tine.
― Îi?
― Nu te mai amesteca, te rog, îi spuse domnul Levy soției sale. Încurci lucrurile și mai rău. Se întoarse apoi spre șeful de birou. Caută numărul de telefon al lui Reilly.
Domnul Gonzalez o trezi pe domnișoara Trixie și îi ceru cartea telefon.
― Eu țin cărțile de telefon! se răsti domnișoara Trixie. Și n-am gând să las pe nimeni să le folosească.
― Atunci caută un Reilly pe strada Constantinopol.
― Am înțeles, Gomez, spuse domnișoara Trixie. Ai răbdare. Luă cele trei cărți de telefon îngrămădite într-o nișă a mesei ei de lucru și după ce căută cu o lupă, răsfoind paginile, dădu un număr.
Domnul Levy formă numărul și o voce răspunse: „Bună dimineața. Curățătoria regală”.
― Dă-mi cartea aia de telefon, zbieră domnul Levy.
― Nu! se răsti domnișoara Trixie, lovind cu palma teancul de cărți și ținându-l bine cu unghiile proaspăt vopsite. Dacă ți le dau le pierzi. Găsesc eu numărul corect. Trebuie să vă spun că prea sunteți nerăbdători și iritabili. Stând în casa voastră am pierdut zece ani din viață. De ce nu-l lăsați pe bietul Reilly în pace? L-ați dat afară degeaba.
Domnul Levy formă al doilea număr pe care i-l dădu ea. O femeie care părea ușor turmentată răspunse la telefon și îi spuse că domnul Reilly nu se va întoarce decât spre seară. Apoi începu să plângă. Domnul Levy, cuprins de deprimare, îi mulțumi și închise.
― Nu-i acasă, le spuse domnul Levy celorlalți din birou care îl ascultau.
― Domnul Reilly mi-a făcut întotdeauna impresia că vrea numai binele întreprinderii, spuse abătut șeful de birou. De ce a stârnit revolta aceea, n-am să înțeleg niciodată.
― În primul rând, pentru că avea cazier la poliție.
― Când s-a prezentat pentru post nu mi-a trecut deloc prin cap că ar fi supravegheat de poliție. Șeful de birou clătină din cap. Părea atât de rafinat.
Domnul Gonzalez îl privi pe domnul Zalatimo cum își bagă degetul arătător, foarte lung, într-una din nări. Ce-o să mai facă și ăsta? Simți că i se înmoaie picioarele de frică.
Ușa fabricii se deschise brusc și unul dintre muncitori strigă:
― Hei, domnule Gonzalez, domnul Palermo tocmai și-a ars mâna rezemându-se de ușa unui cuptor.
Din fabrică se auzea gălăgie. Un bărbat înjura.
― O, Doamne! strigă domnul Gonzalez. Liniștește-i pe muncitori. Vin la voi imediat.
