― E-n regulă, don’ profesor, poți să-l împingi. Îm’ pare bine că te-am putut ajuta.
― Poate n-ai observat singur, derbedeule, dar tramvaiul e gata să te agațe cu bara.
Vagonul trecu încet pe lângă ei, astfel ca vatmanul și controlorul să poată privi mai bine costumul de pirat.
George apucă una dintre labele lui Ignatius și puse în ea doi dolari.
― Bani? întrebă fericit Ignatius. Cerul să fie lăudat! Băgă repede în buzunar cele două bancnote. Prefer să nu întreb care este motivul obscen al acestui gest. Îmi place să cred că încerci să te scuzi, în modul tău simplist, pentru că m-ai ofensat în prima zi când am avut necazuri cu căruciorul acesta ridicol.
― Chiar așa, don’ profesor. Ai spus-o mai bine decât aș fi putut-o spune eu. Se vede că ești un tip învățat.
― A, da? Lui Ignatius îi făcură plăcere cuvintele băiatului. S-ar putea să mai fie o speranță în ceea ce te privește. Vrei un crenvurșt?
― Nu, mulțumesc.
― Atunci iartă-mă dacă mănânc eu unul. Organismul meu reclamă o consolare. Ignatius privi în interiorul căruciorului. O, Doamne, crenvurștii sunt într-o dezordine teribilă.
Privind la Ignatius cum trântește ușițele și-și înfundă labele în compartimentul cu crenvurști, George spuse:
― Eu te-am ajutat la nevoie, da’ poate mă poți ajuta și tu.
― Poate, spuse Ignatius, cu gândurile în altă parte, mușcând dintr-un crenvurșt.
― Vezi astea? spuse George, arătând pachețelele în hârtie cafenie pe care le purta sub braț. Sunt niște chestii pentru aprovizionat școlile. Problema mea e că trebe să le iau de la distribuitor la ora prânzului și nu le pot duce la școli decât după ce se-nchid. Așa că-s nevoit să le port cu mine aproape două ore. Înțelegi? Ceea ce cat eu i-un loc unde să le las după-masa. M-am gândit că am putea să ne-ntâlnim pe la unu, să le pun în cutia pentru chifle a căruciorului tău și să le iau înainte de trei.
― Ce născocire! Ignatius râgâi. Chiar te aștepți să te cred? Duci provizii pentru școală după ce școlile se-nchid?
― Îți dau în fiecare zi câte doi dolari.
― Serios? întrebă cu interes Ignatius. Foarte bine, dar va trebui să plătești în avans chiria pentru o săptămână. Nu fac afaceri cu sume mici.
George deschise portofelul și-i dădu lui Ignatius opt dolari.
― Uite. Cu cei doi pe care ți i-am dat, fac zece. Pentru toată săptămâna.
Ignatius, fericit, băgă în buzunar și aceste bancnote și apoi smulse de sub brațul lui George unul dintre pachete, spunând:
― Trebuie să văd despre ce este vorba. Vinzi probabil droguri copiilor.
― Hei! strigă George. Nu pot plasa marfa dacă-i deschisă.
― Cu atât mai rău pentru tine. Ignatius se feri de băiat și rupse hârtia care învelea pachetul. Văzu un teanc de ceea ce păreau să fie cărți poștale ilustrate. Ce sunt astea? Ilustrații vizuale pentru cursul de drepturi civile sau altă importantă disciplină școlară la fel de cretinizantă?
― Dă-mi-le înapoi, nebunule!
― Maică Doamne! Ignatius privea uimit la ceea ce vedea. Pe vremea când era la liceu, cineva îi arătase o fotografie pornografică și el se prăbușise peste un răcitor de apă, lovindu-se la ureche. Categoric, fotografia aceasta era superioară. O femeie goală stătea pe marginea unei mese alături de un glob terestru. Onanismul sugerat de o bucată de cretă îl nedumeri pe Ignatius. Fața femeii era ascunsă în spatele unei cărți mari. În timp ce George se ferea de palmele date la întâmplare de mâna rămasă liberă, Ignatius descifra titlul de pe coperta cărții: Ancius Manlius Severinus Boethius, Mângâierile Filosofiei. Nu pot să cred ceea ce văd! Ce cultură! Ce gust! Sfinte Dumnezeule.
― Dă-mi aia-napoi, se rugă George.
― Asta-i a mea, exclamă bucuros Ignatius, băgând în buzunar ilustrata de deasupra. Înapoie pachetul desfăcut lui George și privi la bucățica de hârtie de împachetat care îi rămăsese între degete. Scria o adresă pe ea. O băgă și pe ea în buzunar. Spune-mi de unde ai luat astea. Cine-i această femeie minunată?
― Nu-i treaba ta!
― Înțeleg. O operațiune secretă. Ignatius se gândi la adresa de pe bucățica de hârtie. Va face propriile lui învestigații. Vreo intelectuală nevoiașă gata să facă orice pentru un dolar. Concepția ei despre lume era probabil incisivă, dacă te puteai călăuzi după lecturile ei. Situația în care se găsea era posibil să fie similară cu a tânărului muncitor, un vizionar și un filosof aruncat într-un secol ostil, cu forțe ce nu puteau fi controlate. Ignatius trebuia să o întâlnească. Nu era exclus ca ea să perceapă lucrurile într-un mod diferit și valabil. În ciuda îndoielilor mele, am să-ți pun la dispoziție căruciorul. Dar va trebui să-l păzești tu astăzi după-amiază. Am o întâlnire foarte importantă.
― Hei! Ce mai e și asta? Cât ai de gând să-ntârzii?
― De, va trebui să întârzii și tu puțin azi după-masă, spuse Ignatius supărat. Asocierea cu tine și pângărirea compartimentului pentru chifle înseamnă o coborâre a standardului meu. Să fii bucuros că nu te-am reclamat. Am un prieten strălucit printre polițiști, un om viclean care lucrează deghizat, agentul de stradă Mancuso. E tocmai în căutarea unei ocazii ca cea pe care i-o oferă cazul tău. Cazi în genunchi și mulțumește-mi pentru bunăvoință.
Mancuso? Nu era oare numele agentului deghizat care îl oprise la toaletă? George deveni foarte nervos.
― Cum arată prietenu’ ăla a’ tău deghizat? se interesă George, rânjind ca s-o facă pe viteazul.
― E mic și evaziv, îl lămuri Ignatius cu o voce vicleană. Un fel de arătare. Aleargă de ici-colo neobosit, în căutare de pungași. Un timp a stat ascuns într-o toaletă, dar acum a ieșit din nou afară pe stradă, unde este la dispoziția mea și-l pot chema în orice clipă.
George simți un nod sufocant în gât.
― Asta-i o înscenare, spuse George înghițind în sec.
― Ai vorbit destul, scursură de canal ce ești. Încurajezi decăderea unei femei nobile și învățate, lătră Ignatius. Ar trebui să-mi săruți tivul uniformei, drept recunoștință pentru că nu l-am înștiințat pe Sherlock Mancuso despre marfa spurcată pe care o ai. Te întâlnești cu mine în față la Orpheum peste doua ore.
Ignatius porni demn pe Common Street. George își puse cele două pachete în compartimentul pentru chifle și se așeză pe marginea trotuarului. Ce ghinion să se întâlnească tocmai cu un prieten al lui Mancuso. Namila aia de vânzător îl avea serios la mână. Privi furios spre cărucior. Acum, pe lângă pachete, îi mai căzuse pe cap și hardughia asta mare pentru crenvurști.
Ignatius aruncă banii casierului și se năpusti pur și simplu în sala Orpheum, unde coborî până aproape de luminile din fața ecranului. Reușise să ajungă exact la timp. Cel de al doilea film tocmai începea. Băiatul cu fotografia aceea magnifică era într-adevăr o descoperire. Ignatius se întreba dacă nu l-ar putea șantaja să-i păzească în fiecare după-amiază căruciorul. Pușlamaua nu rămăsese indiferentă când îi vorbise de prietenul său din poliție.
Ignatius pufni disprețuitor citind genericul filmului. Toți cei implicați erau la fel de inacceptabili. În special scenograful care îl îngrozise de multe ori în trecut. Eroina era și mai enervantă decât în comedia muzicală cu circul. În filmul acesta juca rolul unei secretare tinere și inteligente pe care un bătrân din marea societate încerca să o seducă. Zbură cu ea în Bermude cu avionul lui particular și o instală într-un apartament. În prima noapte petrecută acolo îi apăru o erupție pe piele tocmai când bătrânul libidinos deschidea ușa dormitorului ei.
― Ce murdărie, strigă Ignatius, scuipând floricele de porumb peste mai multe rânduri de scaune. Cum îndrăznește să pretindă că e virgină? Privește ce față degenerată are! Violeaz-o, omule!
