Nguyễn Phan Quễ Mai
Cântecul munţilor
Traducere de Andrei Dósa
EDITURA NEMIRA
2024
Nguyễn Phan Quễ Mai s-a născut şi a crescut în Vietnam şi provine dintr-o familie de fermieri şi profesori. Este ambasador al păcii şi militează pentru sprijinirea celor defavorizaţi, pentru educaţia copiilor, protejarea mediului şi echitate socială. A publicat cărţi de poezie, ficţiune, nonficţiune, în limbile vietnameză şi engleză, Cântecul munţilor fiind primul roman apărut în engleză. Este o scriitoare tradusă în peste 20 de ţări. În 2020 a obţinut doctoratul în creative writing la Universitatea Lancaster din Marea Britanie. A tradus poezie şi proză şi a câştigat numeroase distincţii şi premii importante: premiul pentru debut BookBrowse, Internaţional Book, PEN Oakland/Josephine Miles Literary, Nota Bene, Rhegium Julii, Dayton Literary Peace.
Această carte este o operă de ficţiune.
Cu toate că evenimentele istorice majore sunt reale, numele, personajele şi întâmplările sunt un produs al imaginaţiei scriitorului.
Orice asemănare cu persoane în viaţă sau moarte este pur întâmplătoare.
Pentru bunica mea, care a pierit în Marea Foamete; pentru bunicul meu, care a murit din cauza Reformei Agrare; şi pentru unchiul meu, a cărui tinereţe a fost irosită în Războiul din Việt Nam. Pentru milioanele de oameni, vietnamezi şi străini, care şi-au pierdut viaţa în timpul războiului. Fie ca planeta noastră să nu mai aibă niciodată parte de un conflict armat.
MUNŢII CEI MAI ÎNALŢI
HÀ NỘI, 2012
Bunica mea obişnuia să-mi spună că, atunci când strămoşii noştri mor, ei nu dispar pur şi simplu, ci continuă să vegheze asupra noastră. Iar acum simt că mă veghează în timp ce scapăr un chibrit şi aprind trei beţigaşe parfumate. Pe altarul strămoşilor, în spatele clopotului de lemn şi al farfuriilor cu mâncare aburindă, ochii bunicii strălucesc în timp ce se iscă o flacără albastru-oranj, mistuind beţigaşele. Le scutur ca să sting focul. În timp ce ard înăbuşit, perdele de fum şi de parfum se răsucesc în spirală către Ceruri, chemând spiritele morţilor.
— Bà ơi, şoptesc, ridicând beţigaşele deasupra capului.
Ea îmi zâmbeşte prin ceaţa care învăluie hotarul dintre cele două lumi.
— Mi-e dor de tine, bunico.
O briză pătrunde prin fereastra deschisă, cuprinzându-mi chipul, aşa cum o făceau cândva palmele bunicii.
— Hương, scumpa mea nepoată.
Copacii din faţa ferestrei mele îi murmură cuvintele.
— Sunt aici, cu tine, mereu.
Aşez beţigaşele în bolul din faţa fotografiei bunicii. Trăsăturile ei delicate radiază în parfumul lor. Mă uit îndelung la cicatricile de pe gâtul ei.
— Ţii minte ce ţi-am spus, scumpo?
Vocea ei murmură printre crengile neliniştite.
— Încercările la care a fost supus poporul vietnamez de-a lungul istoriei sunt la fel de mari ca munţii cei mai înalţi. Dacă te uiţi la ei de prea aproape, n-o să le poţi vedea crestele. Însă, odată ce te îndepărtezi de şuvoaiele vieţii, o să vezi imaginea completă...
ROŞU PE BOABELE ALBE
HÀ NỘI, 1972-1973
Bunica mă ţine de mână în timp ce mergem la şcoală. Soarele e un gălbenuş mare, iţindu-se printr-un şir de case cu acoperiş de tablă. Cerul e la fel de albastru precum cămaşa preferată a mamei. Mă întreb unde e mama. L-a găsit oare pe tata?
Când vântul sfâşie aerul, stârnind un nor de praf, îmi strâng la gât gulerul gecii. Bunica se apleacă în faţă şi îşi pune batista în dreptul nasului meu. Ghiozdanul i se bălăngăne pe braţ în timp ce-şi duce mâna la faţă. Ne continuăm drumul imediat ce se aşază praful. Îmi ciulesc urechile, dar nu aud nicio pasăre. Caut, dar nu ne iese nicio floare în cale. Niciun pic de iarbă, doar grămezi de cărămizi sparte şi metal contorsionat.
— Guava, ai grijă.
Bunica mă trage din calea unui crater de bombă. Mi se adresează cu numele de alint ca să mă protejeze de spiritele rele despre care crede că plutesc deasupra pământului în căutarea unor copii frumoşi pe care să-i răpească. Mi-a spus că adevăratul meu nume, Hương, care înseamnă „mireasmă”, i-ar atrage.
— Azi, când o să ajungem acasă, o să primeşti mâncarea ta preferată, Guava, îmi spune bunica.
— Supă phở, cu tăiţei? Salt în sus de bucurie.
— Da... Din cauza bombardamentelor n-am mai gătit. Dar în ultimul timp a fost linişte, aşa că hai să sărbătorim.
Înainte să apuc să răspund, clipele noastre de pace sunt sfărâmate de o sirenă. Vocea unei femei zbiară dintr-un megafon fixat de un copac:
— Atenţie, cetăţeni! Atenţie cetăţeni! Bombardiere americane se apropie de Hà Nội. Sunt la o sută de kilometri distanţă.
— Ôi trời đất ơi!
Bunica se roagă de Cer şi de Pământ. Aleargă, trăgându-mă după ea. Un şuvoi de oameni se revarsă din case, asemenea furnicilor dintr-un cuib distrus. În depărtare, din vârful clădirii operei din Hà Nội, se aude vaierul sirenelor.
— Uite acolo.
Bunica se grăbeşte spre un adăpost antiaerian săpat la marginea drumului. Ridică capacul greu de beton.
— Nu mai e loc, strigă o voce din adânc.
