Au dus-o la cimitir

Şi n-au mai adus-o acasă.

CÂNTEC VECHI

— Mi-am permis să cer ca mâncarea pe care am comandat-o să fie dusă la masa ta, spuse domnul Wednesday, spălându-şi mâinile în toaleta din Jack’s Crocodile Bar. La urma urmei, avem multe de discutat.

— Nu cred, răspunse Shadow, după care îşi şterse mâinile cu un prosop de hârtie, pe care-l mototoli şi-l aruncă în lada de gunoi.

— Ai nevoie de o slujbă, spuse domnul Wednesday.

Oamenii nu angajează foşti deţinuţi. Cei ca tine îi fac să nu se simtă în largul lor.

— Mă aşteaptă o slujbă. Una bună.

— E vorba de slujba de la Muscle Farm?

— Tot ce se poate.

— Nici vorbă. Nu te aşteaptă nicio slujbă. Robbie Burton a murit. Fără el, a murit şi Muscle Farm.

— Sunteţi un mincinos.

— Sigur că sunt. Şi încă unul bun. Cel mai bun pe care o să-l întâlneşti vreodată. Dar de data asta nu mint, zise domnul Wednesday, apoi căută în buzunar, scoase un ziar împăturit şi i-l întinse lui Shadow. Pagina şapte. Hai înapoi în bar. Poţi să-l citeşti la masă.

Shadow deschise uşa şi se înapoie în bar. Aerul era albastru de atâta fum, iar Dixie Cups9 cântau la tonomat „Iko Iko”. Shadow zâmbi uşor, recunoscând vechiul cântec pentru 9 Dixie Cups – formaţie pop feminină din anii 1960.

copii.

Barmanul le arătă o masă din colţ. Pe aceasta se aflau într-o parte un castron cu ardei şi un burger, iar în cealaltă

parte o friptură şi un castron cu cartofi prăjiţi.

Regele meu în roşii veşminte,

Iko Iko toată ziua,

Te omoară de nu eşti cuminte,

Jockamo-feeno-ua.

Shadow se aşeză la masă şi puse ziarul de-o parte.

— E prima mea masă ca om liber. N-o să vă supăraţi dacă

citesc pagina şapte după ce-o să mănânc?

— Absolut deloc.

Shadow îşi mâncă hamburgerul. Era mai bun decât cei din închisoare. Ardeii erau şi ei buni, dar nu cei mai buni din stat, decise el după câteva înghiţituri.

Laura făcea nişte ardei grozavi. Folosea carne slabă, fasole neagră, morcovi tăiaţi mărunt, o sticlă de bere neagră şi ardei iuţi proaspăt tocaţi. Lăsa ardeii să fiarbă un timp, apoi adăuga vin roşu, suc de lămâie şi un pic de mărar. La sfârşit, gusta şi adăuga boia de ardei. În mai multe ocazii, Shadow încercase să afle cum gătea. Urmărise tot ce făcea, de la tăiatul cepei şi punerea acesteia în oală, în ulei de măsline.

Îşi notase chiar reţeta, ingredient cu ingredient, şi încercase să gătească ardeii Laurei la sfârşitul unei săptămâni, când ea lipsise din oraş. Avuseseră gust bun – rezultase ceva comestibil –, dar nu fuseseră ardeii Laurei.

Ştirile de la pagina şapte includeau prima relatare despre moartea soţiei sale pe care o citise Shadow. Avea o senzaţie stranie, ca şi cum ar fi citit o poveste despre altcineva.

Laura Moon, a cărei vârstă era, conform articolului, de douăzeci şi şapte de ani, şi Robbie Burton, de treizeci şi nouă

de ani, se aflau în maşina lui Robbie pe autostrada interstatală, când apăruseră pe neaşteptate în faţa unui camion cu treizeci şi două de roţi, care i-a atins lateral în timp ce încerca să îi evite schimbând banda. Camionul măturase maşina lui Robbie şi o făcuse să se învârtă rapid

spre marginea drumului, unde aceasta lovise puternic un semn de circulaţie, după care se oprise.

Echipa de descarcerare, sosită după câteva minute, îi scosese pe Robbie şi pe Laura din maşina zdrobită. Amândoi erau morţi în momentul în care ajunseseră la spital.

Shadow împături din nou ziarul şi-l împinse către cealaltă

parte a mesei, spre Wednesday, care se îndopa cu o friptură

în sânge atât de albastră, încât părea că nu văzuse niciodată

flăcările bucătăriei.

— Luaţi-l înapoi, zise Shadow.

Robbie condusese maşina. Probabil că fusese beat, deşi relatarea din ziar nu pomenea nimic despre asta. Shadow se pomeni imaginându-şi figura Laurei când ea îşi dăduse seama că Robbie era prea beat ca să poată şofa. Scenariul se desfăşură mai departe în mintea lui Shadow, iar el nu putea să-l oprească: Laura ţipând la Robbie – ţipând la el să tragă

pe marginea drumului, apoi izbitura maşinii de camion, apoi volanul care se răsucea…

…maşina pe marginea şoselei, cioburi de geam lucind ca gheaţa şi ca diamantele în lumina farurilor, sângele rubiniu adunându-se pe drum, lângă ei. Două corpuri, moarte sau aproape moarte, scoase din maşina zdrobită şi aşezate pe marginea drumului.

— Ei bine? întrebă domnul Wednesday, care-şi terminase friptura pe care o devorase ca un om mort de foame iar acum se îndopa cu cartofii prăjiţi pe care-i înţepa cu furculiţa.

— Aveţi dreptate, zise Shadow. Nu am o slujbă.

Shadow scoase o monedă din buzunar, cu stema în sus, o lovi cu degetul făcând-o să se răsucească, apoi o prinse şi o trânti pe dosul palmei.

— Alegeţi! îl îndemnă el pe Wednesday.

— De ce? întrebă acesta.

— Nu vreau să lucrez pentru cineva mai ghinionist decât mine. Spuneţi.

— Cap, zise domnul Wednesday.

— Îmi pare rău, spuse Shadow, fără a se osteni să se uite la monedă. E stemă. Am trişat.

— Aranjamentele sunt cele mai uşor de bătut, zise