VOLTAIRE
DICŢIONAR FILOSOFIC
Vol. 2
GENEZA (GENESE)
Nu vom anticipa în cele ce urmează ceea ce vom spune despre Moise în articolul dedicat lui; ne vom opri, rând pe rând, la câteva din principalele versete din Geneza.
„La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul.”
Aşa s-a tradus; dar traducerea nu este exactă. Nu există om cât de cât instruit care să nu ştie că textul original spune: La început, zeii au făcut sau zeii a făcut cerul şi pământul”. Altminteri, această lecţie este conformă cu vechea idee a fenicienilor, care îşi imaginau că Dumnezeu s-a folosit de nişte zei inferiori, pentru a rândui haosul, chautereb.
Fenicienii erau deja de multă vreme un popor puternic, care îşi avea propria teogonie, înainte ca evreii să fi intrat în stăpânirea câtorva sate în apropiere de ţara lor. Este cât se poate de firesc sa ne gândim că, atunci când evreii au avut, în sfârşit, o mică aşezare a lor, înspre Fenicia, ei au început să înveţe limba, mai cu seamă în perioada în care au fost sclavi acolo. Cei care se îndeletniceau cu scrisul au copiat câte ceva din vechea teologie a stăpânilor lor; acesta este îndeobşte demersul spiritului omenesc.
În timpul în care este situat Moise, filosofii fenicieni ştiau probabil destul de multe pentru a considera pământul doar un punct, în comparaţie cu multitudinea infinită de globuri pe care Dumnezeu Ic-a aşezat în imensitatea spaţiului pe care îl numim cer. Dar această idee atât de veche şi atât de falsă, potrivit căreia cerul ar fi fost creat pentru pământ, s-a bucurat aproape întotdeauna de simpatie în sânul poporului ignorant. Este ca şi cum ai spune că Dumnezeu a creat toţi munţii şi un grăunte de nisip, închipuindu-ţi că aceşti munţi au fost făcuţi taman pentru grăuntele de nisip. Nu este cu putinţă ca fenicienii, nişte navigatori atât de pricepuţi, să nu fi avut şi câţiva buni astronomi; dar
vechile prejudecăţi precumpăneau, iar aceste vechi prejudecăţi au reprezentat singura ştiinţă a evreilor.
„Pământul era o harababură şi gol; întunericul domnea peste adâncuri, iar duhul lui Dumnezeu era purtat peste ape.”
Dar harababură nu înseamnă altceva decât haos, dezordine; este unul din acele cuvinte imitative, pe care le întâlnim în toate limbile, cum ar mai fi de pildă talmeş-balmes, tărăboi sau titirez. Pământul nu era încă format, aşa cum îl ştim noi azi; materia exista, însă puterea divina nu o rânduise încă. Spiritul lui Dumnezeu înseamnă suflul, vântul, care agita apele. Această idee este exprimată în unele fragmente aparţinând autorului fenician Sanchomathon Fenicienii considerau, la fel ca toate celelalte popoare, că materia este veşnică. Nu există nici măcar un singur autor în antichitate care să fi afirmat vreodată ca s-ar fi putut scoate ceva din neant. Nici măcar în Biblie nu întâlnim vreun pasaj în care să
se spună că materia a fost făcută din nimic.
Oamenii au fost întotdeauna împărţiţi în ceea ce priveşte veşnicia lumii, dai' niciodată în ceea ce priveşte veşnicia materiei.
Gigm
De nihilo nihilum, în nihilum nil posse reveni.
Aceasta a fost opinia întregii antichităţi.
„Si Dumnezeu a spus: Sa fie lumină, şi a fost lumină. şi a văzut Dumnezeu că lumina era bună; şi a despărţit lumina de întuneric, şi a numit lumina zi, iar întunericul 1-a numit noapte; şi a fost o seară şi apoi o dimineaţă care au fost ziua dintâi. şi a mai spus Dumnezeu: să fie o întindere în mijlocul apelor şi să despartă apele de ape! Şi a făcut Dumnezeu întinderea, şi a despărţit apele cele de sub întindere şi cele de deasupra întinderii. şi Dumnezeu a numit întinderea aceasta cer, şi a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: ziua a doua; şi a văzut că toate astea erau bune.”
Să începem prin a examina dacă episcopul de Avranches, Huet şi Leclerc nu au în mod evident dreptate împotriva acelora care pretind că
descoperă aici o strălucire de o elocvenţă sublimă.
Această elocvenţă nu este atestată în nici o istorie scrisă de evrei.
Stilul este aici de o simplitate extremă, ca de altminteri în tot restul lucrării. Dacă un orator, pentru a face cunoscută puterea lui Dumnezeu, ar fi folosit doar această expresie: „Si a zis; să fie lumină şi a fost lumină”, atunci ar fi fost în-tr-adevăr sublim. Aşa stau lucrurile cu acest pasaj dintr-un psalm. Dixit, ei facta sunt. Este un verset care, fiind insolit în acest loc şi aşezat pentru a crea o imagine măreaţă, uimeşte spiritul şi îl înalţă. Dar avem aici de-a face cu naraţiunea cea mai simplă
cu putinţă. Autorul evreu nu vorbeşte despre lumină altfel decât despre celelalte obiecte ale creaţiei; el spune în egală măsură la fiecare articol: şi Dumnezeu a văzut că toate astea erau bune. Fără îndoială, în creaţie totul este sublim; iar crearea luminii nu este cu nimic mai sublimă decât
crearea ierbii de pe râmpii: sublim este ceea ce se ridică deasupra restului, şi aceeaşi trăsătură domneşte pretutindeni în acest capitol.
Era o părere foarte veche aceea că lumina nu venea de la soare.
Oamenii o vedeau în aer chiar şi înainte de răsăritul sau după apusul astrului; ei îşi imaginau că soarele nu făcea altceva decât să o sporească
şi mai mult. Drept pentru care şi autorul Facerii comite aceeaşi greşeală
populară si, printr-o ciudată răsturnare a ordinii lucrurilor, el spune că
luna şi soarele nu au fost create decât abia la patru zile după crearea luminii. Nu prea putem pricepe cum de a fost cu putinţă o dimineaţă şi o seară, înainte să existe un soare. Această confuzie e tare greu de lămurit.
Autorul inspirat împărtăşea prejudecăţile vagi şi grosolane ale poporului.
Dumnezeu nu avea pretenţia să-i înveţe pe evrei filosofia. Ar fi putut să le înalţe spiritul până la adevăr; dar prefera să coboare el până la ei.
Despărţirea luminii de întuneric nu ţine nici ea de o fizică mai corectă; se pare că noaptea şi ziua fuseseră amestecate ca seminţele de soiuri diferite care sunt apoi separate unele de altele, după felul lor. Se ştie că întunericul nu este altceva decât absenţa luminii şi că nu există
lumină, într-adevăr, decât atâta vreme cât ochii noştri percep această
senzaţie; dar în acea epocă, aceste adevăruri erau departe de a fi cunoscute.
Ideea de boltă cerească vine şi ea dintr-o antichitate foarte veche.
Oamenii îşi închipuiau că cerul este ceva foarte solid, întrucât vedeau că
acolo se petreceau mereu aceleaşi şi aceleaşi fenomene. Cerurile se rostogoleau deasupra capetelor noastre, care va să zică erau dintr-o materie extrem de dură. Cum să calculezi ce cantitate de apă trimiteau exalaţiile pământului şi ale mărilor către nori? Nu exista pe-atunci nici un Halley în stare sa socotească acest lucru. Prin urmare, în cer existau nişte rezervoare de apă. Or aceste rezervoare nu puteau fi susţinute decât de o boltă foarte puternică; şi cum prin această boltă se putea vedea, atunci înseamnă că era de cristal. Iar pentru ca apele superioare să cadă din această boltă pe pământ, era necesar să existe acolo cine ştie ce porţi, ecluze sau cataracte, care se puteau deschide şi închide. Cam aşa era astronomia acelor vremuri; din moment ce se scria pentru un public evreu, trebuia să se adopte ideile sale.
„Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari: unul mai mare, pentru ocârmuirea zilei şi unul mai mic, pentru ocârmuirea nopţii; şi a mai făcut şi stelele.”
Apare şi aici aceeaşi necunoaştere a naturii. Evreii nu ştiau că
luna luminează doar printr-o reflectare a luminii. Autorul vorbeşte despre stele ca despre nişte fleacuri, deşi ele sunt de fapt nişte sori, fiecare având lumea sa, care se roteşte în jurul său. Spiritul sfânt se adapta la spiritul vremurilor.
