UN COLIND DE CRĂCIUN

Charles Dickens

În această cărticică fantomatică, m-am străduit să dau viaţă fantomei unei idei care să nu-i stârnească pe cititorii mei împotriva lor înşişi, pe unii împotriva altora, împotriva acestei sărbători sau împotriva mea. Fie ca ea să bântuie casele lor întru bucurie si nimeni să nu dorească să-i facă de petrecanie.

Prietenul şi slujitorul lor devotat,

C.D.

Decembrie 1843

STANŢA ÎNTÎI

Fantoma lui Marley De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura.

Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii.

Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă.

Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri?

Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit.

Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că Marley murise. Trebuie să se înţeleagă

limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieşi nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăşi cu adevărat mintea slabă a fiului lui.

Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii depozitului: „Scrooge şi Marley". Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge şi Marley". Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el răspundea la ambele nume.

Pentru el era totuna.

O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe

sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun.

Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torenţială mai neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj faţă de el. Ele „se abăteau" adesea mai cu milă, dar Scrooge niciodată.

Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la mine?" Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre cutare sau cutare loc.

Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaşte, şi când îl vedeau că apare, îşi trăgeau stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!"

Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieţii călcate de mulţime, ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau lui Scrooge „nebunul".

Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă

substanţă. Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din greu.

Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai mulţi, fiindcă

Scrooge ţinea lada cu cărbuni în odaia lui, aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginaţie vie, efortul îi rămânea nerăsplătit.

― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă.

Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui.

― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi!

Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă

şi ger, încât strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi.

― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că

n-ai vrut să spui asta.

― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac.

― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat.

Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou

„Ptiu!", urmat de „Mofturi.'".

― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.

― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti?

Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ

mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!

― Unchiule! se rugă de el nepotul.

― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau.

― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.

― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum!

― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că

am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă

respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze!

Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă.

― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să ajungi în Parlament.