EDUARD FIKER
ITINERARUL SICRIULUI DE ZINC
În româneşte de Alexandra Barcăcilă şi Monica Dobreş
Editura UNIVERS
Bucureşti, 1976
I
— DOAMNE, ÎŞI SPUSE ČADEK, aici trebuie să intervin cît mai repede…
Periferia era un cuib de spaimă cu siluetele caselor ei scunde, risipite ici-colo.
În spatele lui Čadek clipeau îndepărtat felinarele. La stînga, un mănunchi de luminiţe urca dealul pe şosea.
Drumul prăfuit nu era deloc luminat către capătul terenului. Ultimul rînd de case, de-a dreapta şi de-a stînga străzii sfîrşite, rămăsese demult în urma lui Čadek.
Se opri puţin.
„Una, patru, şapte…” număra în gînd, cincisprezece fete pe o distanţă de două sute de metri! Ar cam trebui să
le răresc.” Se uită cu nemulţumire la bucata de teren cuprinsă de întuneric, cu brazdele gropilor şi o iarbă
gălbejită, bolnavă. Cunoştea foarte bine locul. Cînd porni din nou, se feri din calea celor doi răsăriţi din noapte.
Bărbatul se despărţi zorit, mărind pasul spre îngrămădirea de case izolate de oraş, care lăsau căscată
între de şi ultima staţie de tramvai —- o nefericită „ţară a nimănui”.
Femeia ţinea cu neruşinare în gură o ţigară aprinsă.
Čadek îşi continuă drumul.
Nu avea chef să fie recunoscut de femeie; era pînă
acum a şaisprezecea, nemaisocotindu-le pe cele care îşi exercitau profesia în bezna periferiei.
Inspectorul Čadek era un bărbat voinic, înalt de aproape doi metri, dar reuşise să treacă neobservat, fără
să fi încasat nici o înjurătură… Cine ştie? S-ar putea s-o regăsească azi, la mama Klouzanda…
Noaptea era adîncă şi fierbinte, înăbuşitoare ca un cuptor închis. Cînd li se ura să aştepte degeaba, ori nu se mai abăteau bărbaţi spre pîlcul de case de dincolo de oraş, fetele se strîngeau la mama Klouzanda, unde îşi cheltuiau aproape tot cîştigul lor mizerabil. Altele îşi pierdeau banii pe vreun iubit-protector, care le răsplătea şi cu cîte o palmă zdravănă. Majoritatea se îmbătau cu băuturi proaste, ca să poată dormi în neştire a doua zi.
Toaie astea erau afacerile mamei Klouzanda.
Inspectorul Čadek o cunoştea de cîţiva ani pe mama Klouzanda, care nu se schimbase deloc: aşa era de cînd o ştia — grasă, cu faţa ciupită de vărsat, cu o mină de plîngăreaţă. Din prostituată ajunsese proprietara unei cîrciumi; obţinuse şi autorizaţie… În arhivele poliţiei puteai găsi un adevărat roman al vieţii ei. Şeful de secţie, doctorul în drept Blod, acum ieşit la pensie, îi prezisese un trist sfîrşit; dar astăzi femeia i-ar fi putut rîde în nas: casa cu un etaj şi cu parterul ocupat de cîrciumă îi aparţinea în întregime. Într-o bună zi avusese norocul ca, beată turtă, s-o calce maşina unui domn foarte bogat şi, cu toate că sub roţile maşinii i se fracturaseră mîinile şi picioarele, scăpase cu zile. Nu s-ar fi aşteptat la cine ştie ce despăgubiri, dacă s-ar fi judecat, aşa că darul benevol al acelui domn o surprinsese plăcut: primise o sumă
negîndit de mare. Pînă atunci locuia cu chirie la o babă
speculantă, împreună cu alte prostituate, înghesuite în nişte cămăruţe neînchipuit de mici. Cînd baba trăgea să
moară, Klouzanda cumpărase casa la un preţ derizoriu, se descotorosi de „domnişoarele colege”, cu regretul că nu i se putea aproba oficial să ţină un bordel; se mulţumise însă şi cu amenajarea unei cîrciumi „cinstite” şi, fiindcă
ştiuse să-şi aleagă clienţii încă de la început, altcineva nu prea îndrăznea să-i calce pragul, dacă nu era cel puţin blatist prin tramvaie…
Čadek se îndrepta hotărît spre cîrciuma ei, zîmbindu-şi gîndurilor: doctorul Blod bătuse cu pumnul în masă —
susţinea că ar fi nebunie curată să dai autorizaţie de local deschis unei asemenea femei.
— Daţi-mi voie, intervenise Čadek, care pe atunci nu era încă inspector, cred că ne-ar fi de folos.
Şi le-a fost: Čadek ştiuse bine ce spune. La mama Klouzanda se aduna o adevărată faună a societăţii şi femeia trebuia să le dea o mînă de ajutor celor de la Biroul patru, nu din convingere, ci din obligaţie… Odată, la o razie, ascunsese sub fustele ei largi o fată urmărită; Čadek o descoperise şi, după acest incident, mama Klouzanda avusese de furcă, nu glumă, cu poliţia. Dar de cînd Čadek devenise inspector, avînd acum o putere mai mare, n-o mai deranja cu nimic, cu excepţia cazurilor de forţă majoră şi prin rarele-i vizite de cuviinţă. Čadek se specializase în depistarea operaţiilor comise de profesionişti: nu-l interesau prea mult tîlhăriile amatorilor. Avea în minte evidenţa persoanelor şi reţinea cazurile atît de exact, încît cartotecile de la secţie nu-i erau decît rareori utile. Inspectorul nu-şi prea pierdea timpul să-şi plimbe indicatoarele colorate, faimoşii
„călăreţi”, printre fişele cartotecii, ca să ajungă la răufăcătorul presupus după stilul de-a opera sau descrierii parţiale. Zîmbea liniştit şi spunea: „Ia să văd eu ce mai face cutare…? Nu a mai dat cam de mult pe-acasă.” Şi de obicei mergea la sigur. Considera interesul pentru profesionişti o ocupaţie de durată; nu credea că
un profesionist s-ar putea transforma vreodată în om cinstit.
Aşa, de exemplu, Jirka Boček: Čadek aflase că primul drum la ieşirea din închisoare fusese drept la mama Klouzanda, ca să se mai învioreze şi el! Čadek îşi amintea de el aproape cu emoţie. Urmărit ani de-a rîndul, Jirka
Boček luneca printre degetele tuturor ca un tipar; pînă în ziua cînd Čadek a avut ideea inteligentă să recurgă la resursele cîrciumioarei „La Klouzanda”, din care a şi făcut capcana pentru fiara gata să intre singură acolo.
Doctorul Blod, fostul şef de secţie, acum pensionat,
venise atunci la poliţie şi-i strînsese călduros mîna lui Čadek.
— Jirka Boček! L-aţi prins în sfîrşit! exclamase el vesel.
