EDWARD ST AUBYN
Seria: Patrick Melrose
Volumul 1
NU CONTEAZĂ
Original: Never Mind (1998)
Traducere din limba engleză de:
CIPRIAN ȘIULEA
2019
VP - 2
1.
La șapte și jumătate dimineața, Yvette coborî aleea spre casă, cu rufele pe care le călcase cu o seară în urmă. Sandaua ei scoase un plesnet ușor atunci când Yvette își strânse degetele de la picioare ca s-o împiedice să cadă, iar bareta ruptă o făcu să meargă ezitant pe terenul desfundat și plin de pietre.
Peste zid, pe sub șirul de chiparoși care mărgineau aleea, îl văzu pe doctor în grădină.
Îmbrăcat în halatul lui albastru și purtând deja ochelari închiși la culoare, chiar dacă era încă prea devreme ca soarele de septembrie să fi răsărit deasupra muntelui de calcar, doctorul direcționa jetul de apă puternic al furtunului pe care îl ținea în mâna stângă spre coloana de furnici care traversa grăbit pietrișul de la picioarele lui. Tehnica doctorului era una consacrată: lăsa supraviețuitoarele să se zbată pe pietrele ude și să-și recapete pentru o vreme demnitatea, după care abătea iar asupra lor apa furioasă. Cu mâna liberă, își scoase din gură trabucul al cărui fum urca printre șuvițele șatene și grizonante de deasupra oaselor proeminente ale frunții. Apoi îngustă jetul cu degetul mare, ca să lovească și mai eficient o furnică pe care părea că o vrea moartă cu orice preț.
Yvette nu trebuia decât să treacă pe lângă smochin ca să se strecoare în casă fără ca doctorul Melrose să afle că ea sosise. Dar el avea obiceiul să o strige, fără să ridice privirea din pământ, exact atunci când ea credea că era mascată de copac. Ieri îi vorbise lui Yvette suficient pentru ca brațele ei să
obosească, dar nu suficient ca să scape rufele. Doctorul evalua lucrurile de felul acesta cu mare precizie. Începuse prin a o întreba ce părere avea despre mistral, cu un respect exagerat față de cunoștințele ei indigene despre Provența. La momentul la care el avusese amabilitatea de a-și manifesta interesul față de slujba fiului ei de la șantierul naval, durerea se extinsese la umeri, începând să facă incursiuni ascuțite spre gât. Yvette fusese hotărâtă să-l sfideze, chiar și atunci când el întrebase despre durerile de spate ale soțului ei și dacă acestea l-ar putea împiedica să conducă
tractorul în timpul recoltei. Astăzi, doctorul nu îi strigase acel „Bonjour, chère Yvette” cu care inaugura aceste dialoguri matinale pline de solicitudine, iar ea se aplecă pe sub crengile joase ale smochinului ca să intre în casă.
Castelul, așa cum numea Yvette ceea ce familia Melrose numea fermă
veche, era construit pe o pantă, astfel că aleea era la același nivel cu etajul de VP - 3
sus al casei. Niște scări late coborau, pe una din laturile clădirii, spre terasa din fața salonului.
O altă scară ocolea cealaltă latură a casei, coborând spre o capelă mică
folosită pentru ascunderea containerelor de gunoi. Iarna, apa cobora panta gâlgâind, printr-o serie de bălți, dar șanțul care trecea pe lângă smochin era tăcut în această perioadă a anului și astupat de smochine strivite, care pătau pământul pe care căzuseră.
Yvette intră în camera întunecoasă și înaltă și puse jos rutele. Aprinse lumina și începu să separe prosoapele de cearșafuri și cearșafurile de fețele de masă. Zece șifoniere înalte erau pline cu teancuri de rufărie frumos împăturită, acum nefolosită. Yvette deschidea din când în când șifonierele ca să admire această colecție protejată. Unele fețe de masă aveau țesute pe ele frunze de laur și ciorchini de struguri, în așa fel încât se vedeau doar dacă
erau ținute în anumite unghiuri. Yvette își trecea degetul peste monogramele brodate pe cearșafurile albe și netede și peste coroanele cu litera „V” în interior din colțul șervetelor. Preferatul ei era inorogul de deasupra unei panglici cu cuvinte străine de pe unele cearșafuri mai vechi, dar nici acestea nu erau folosite niciodată, iar doamna Melrose insista ca Yvette să refolosească același teanc sărăcăcios de cearșafuri simple din șifonierul mai mic de lângă ușă.
∵
Eleanor Melrose se năpusti din bucătărie spre alee, pe treptele scunde.
Dacă ar fi mers mai încet, ar fi putut să se clatine, să se oprească și, de disperare, să se așeze pe zidul scund de la marginea treptelor. Îi era rău întrun mod sâcâitor pe care nu îndrăznea să-l provoace prin mâncare și pe care îl agravase deja printr-o țigară. După ce vomase se spălase pe dinți, dar avea încă în gură acel gust de bilă. Se spălase pe dinți și înainte să vomite, incapabilă să înăbușe complet filonul optimist al firii ei. De la începutul lui septembrie diminețile deveniseră mai reci și aerul mirosea deja a toamnă, dar asta conta prea puțin pentru Eleanor, care transpira prin straturile groase de pudră de pe frunte. La fiecare pas își apăsa mâinile pe genunchi, ca să poată avansa, privind prin ochelarii imenși și întunecați spre pantofii de pânză albă cu care erau încălțate picioarele ei palide și spre pantalonii roz-închis din mătase neprelucrată, care o făceau s-o usture coapsele ca ardeiul iute.
Își imagină votcă turnată peste gheață, cuburile aburite devenind limpezi și rostogolindu-se în pahar și gheața trosnind asemenea unei coloane vertebrale în mâinile unui osteopat competent. Cuburile de gheață lipicioase și stinghere plutind și zornăind împreună, aburul mutat de pe ele pe peretele paharului și votca rece și onctuoasă din gura ei.
VP - 4
În stânga treptelor, aleea urca abrupt spre un teren circular plat pe care era parcat Buick-ul ei castaniu, sub un coconar de pin. Mașina arăta absurd, așezată pe cauciucurile ei cu laturi albe pe fundalul viței-de-vie terasate și al pâlcurilor de măslini din spatele ei, dar pentru Eleanor mașina asta era ca un consulat dintr-un oraș străin, astfel că se îndreptă spre ea cu urgența unui turist jefuit.
De capota Buick-ului erau lipite biluțe de rășină translucidă. O pată de rășină cu un ac de pin mort în ea era întinsă la baza parbrizului. Eleanor încercă s-o șteargă, dar nu reuși decât să mânjească și mai tare parbrizul și să-și umple vârfurile degetelor cu substanța lipicioasă. Voia foarte mult să se urce în mașină, dar continuă să frece compulsiv rășina, înnegrindu-și unghiile. Motivul pentru care lui Eleanor îi plăcea atât de mult Buick-ul ei era acela că David nu-l conducea niciodată, nici măcar nu se urca în el. Ea era proprietara casei și pământului, ea plătea pentru servitori și băutură, însă doar această mașină se afla cu adevărat în posesia ei.
Cu doisprezece ani în urmă, când îl cunoscuse pe David, Eleanor fusese fascinată de înfățișarea lui. Expresia pe care bărbații se simțeau îndreptățiți s-o afișeze atunci când priveau pe fereastra unui salon englezesc rece spre domeniul lor devenise îndărătnică de-a lungul a cinci secole și se perfecționase pe fața lui David. Eleanor nu înțelesese niciodată prea bine de ce englezilor li se părea că e ceva foarte distins să nu faci nimic o lungă
perioadă de timp în același loc, dar David îi dăduse foarte clar de înțeles că
așa stăteau lucrurile. De asemenea, David era urmașul lui Carol al II-lea, prin intermediul unei prostituate. „Eu n-aș mai zice nimănui dacă aș fi în locul tău”, glumise ea atunci când el îi spusese asta prima oară. În loc să
zâmbească, David se întorsese în profil spre ea într-un mod pe care ea ajunsese să-l deteste, scoțându-și în afară buza de jos și arătând ca și cum ar fi fost indulgent că nu-i dădea o replică zdrobitoare.
Existase o vreme în care ea admirase modul în care David devenise doctor. Când David îi spusese tatălui său care sunt intențiile lui, generalul Melrose îi tăiase imediat renta, preferând să folosească acei bani pentru creșterea fazanilor. Să împuști oameni și animale erau ocupații de gentleman, să le îngrijești rănile era treaba vracilor de clasă mijlocie. Asta era viziunea generalului, care putuse să se bucure de și mai multă vânătoare drept consecință a ei. Generalului Melrose nu-i venea greu să-și trateze fiul cu răceală. Prima dată când își manifestase interesul față de acesta fusese atunci când David plecase de la Eton, iar tatăl lui îl întrebase ce voia să facă.
David bâiguise „Mă tem că nu știu, domnule”, neîndrăznind să recunoască
