ELENA IONESCU — CORNEL SAMOILA
ACŢIUNEA „NICROM“
Coperta de DAN MIHALŢIANU
EDITURA ALBATROS
BUCUREŞTI, 1990
CAPITOLUL 1
Pe biroul de culoarea bananelor necoapte stăteau Ia vedere trei mere roşii şi o bucată de caşcaval. Stăpânul biroului şi al merelor se uita la mine fără să mă vadă. Îl înţelegeam. Nu-i prea plăcut să te cerţi cu şeful chiar de dimineaţă.
— Ce-a vrut? l-am întrebat cu o voce degajată, încercând să aduc în încăpere calmul vremii de afară.
Hector m-a privit scurt, a luat un măr şi l-a aruncat spre mine mormăind:
— Mănâncă şi taci!
Şansele de a realiza o destindere a atmosferei erau minime. Hector nu împărţea niciodată merele şi caşcavalul micului său dejun, aşa că m-am aplecat peste hârtiile mele, delectându-mă cu zeama gustoasă a fructului din care muşcam.
Hector nu era nici pe departe preferatul şefului. Se ciondăniseră chiar de la început, colonelului Grant fiindu-i nesuferită firea independentă a prietenului meu, absolvent strălucit al Şcolii Superioare de Astronautică. Se împungeau mereu, fără ca din asta Programul să aibă de suferit.
Am oftat. Mă împotmolisem iar la instrucţiunea de simulare a şocurilor, aşa că m-am ridicat să caut în biblioteca biroului un manual de utilizare. Stăteam în faţa ecranului de la fişiere şi tastam seria manualului dorit.
Biroul colegului meu se reflecta din lateral în sticla protectoare, aşa că am putut vedea cum Hector şi-a pus în servietă două casete cu benzi magnetice. Era interzis cu desăvârşire să scoţi chiar din birou, nu numai din clădire, casete magnetice, aşa că gestul lui mi s-a părut nu suspect, ci inutil. Ştiam, aşa cum ştia şi el, că n-ar fi apucat nici să treacă pragul biroului. Controlul de ionizare ar fi depistat imediat casetele, iar conectarea sistemului de alarmă era o chestiune de miimi de secundă. Nu mi-am trădat în niciun fel uimirea faţă de acest gest gratuit, ci am
rămas nemişcat, privind coperta manualului de utilizare ce apăruse între timp pe ecran. Am început să-l răsfoiesc, bătând la tastatură numărul paginilor care mă interesau.
M-am ridicat într-un târziu şi am încercat să mă uit senin la Hector. Nu voiam să-şi dea seama că l-am văzut transferând casetele din raft în servietă.
— Nu te mai tot fâţâi pe aici, a mormăit ursuzul meu coleg de birou.
— Ia lasă-mă! l-am calmat eu laconic, arătând că nu prea-mi păsa de nervii lui.
M-am aşezat la birou, continuând să lucrez la program.
În scurt timp, m-am adâncit atât de mult în lucru, încât n-am mai auzit nimic din cele ce se întâmplau în jurul meu.
Când mi-am ridicat ochii de pe program, Hector nu mai era în birou. M-am uitat la ceas. Ora 11. Mai aveam timp să trag o fugă până la bufetul de pe terasa 102, ca să beau o cafea.
În lift lume multă. Eram-o instituţie importantă.
Centrul de Supraveghere Astronautică însemna mai mult decât puteau să exprime aceste cuvinte. Un amestec de ştiinţă, coordonare şi control, dozat savant de Marele Consiliu, care...
Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de glasul suav ai robotului de la bufet:
— Ce doriţi să serviţi?
— O cafea, i-am răspuns grăbit, dându-mi seama însă
prea târziu că am comis o greşeală care avea să mă coste prelungirea dialogului.
— Vă rugăm să precizaţi ce fel de cafea doriţi, a continuat imperturbabil robotul, de undeva din peretele de culoare cărămizie al bufetului de pe terasa 102.
— O cafea turcească cu un strop de rom, am dat iar chix, în timp ce întindeam mâna spre lista de codificare a băuturilor.
— Nu te prea descurci, m-a interpelat Frai, expertul de la secţia quasari, care auzise comanda mea, ciudat formulată pentru un robot cu programe fixe.
I-am făcut semn să se aşeze la masă.
Robotul a reluat:
— Sunteți bun să-mi precizaţi cantităţile de cafea şi de rom?
— Cam prea de dimineaţă o dai pe tării, a glumit Frai, cu ochii pe lista de codificare a mâncărurilor.
Cum nu doream să încep un schimb do tachinări, m-am adresat robotului aşa cum ar fi trebuit să o fac de la început:
— CR 100—50, masa 3.
— XOR 250, masa 3, s-a repezit după mine Frai. deşi ştia că robotul era în stare să discearnă până la 400 de comenzi pe secundă.
Ne-am întins picioarele sub masă, pe covorul cu ultrasunete de curăţat încălţămintea, şi am oftat amândoi deodată, de parcă scăpasem de o mare grijă. Gestul nostru conţinea un strop de umor, căruia nu i-am putut rezista niciunul, aşa că am zâmbit.
— Am auzit că Hector şi-a cerut transferul. Frai, trăgându-şi către el farfuria aburindă în care se lăfăia o omletă cu şuncă de toată frumuseţea, aştepta răspunsul meu.
Eu nu ştiam nimic, dar fiind coleg de birou şi prieten cu Hector, nu puteam să mă fac de râs recunoscând că
aflu de la alţii despre acţiunile amicului meu. Aşa că, trecând într-o defensivă prudentă, ajutat şi de ceaşca de cafea, am bombănit un „Mda...“.
— Pleacă la Centrul de Fizică Aplicată, a continuat Frai.
— Nu cred că-i dă drumul Grant, am continuat eu defensiva.
— Păi, se zice că i-a şi dat.
— Ceartă de azi n-a fost prima şi nu va fi nici ultima, am zis eu, mimând pe atoateştiutorul, ca să atenuez bănuielile ce-şi făcuseră loc în mintea ascuţită a lui Frai.
— Hector a plecat la ora 10,25 şi şi-a predat permisul magnetic, a continuat Frai, cu acelaşi ton puţin intrigat de mai înainte.
Asta punea capac la toate! Hector a plecat şi nu mi-a spus niciun cuvânt. Şi doar eram prieteni de la 10 ani.
Mi-a aruncat un măr roşu şi a plecat.
— De permis n-am ştiut, am devenit eu sincer, fiindcă
expresia de mirare pe care o bănuiam instalată pe faţa mea nu mai putea fi ascunsă.
