Am pus paharul pe masă, împingându-l.
— Nici eu nu-l pot bea pe al meu, zise Lucille. Îmi face greaţă.
Chelnerul se învârtea pe lângă noi, tuşind semnificativ:
— Încă două Martini, am spus. Ne-am luat eu vorba şi le-am lăsat pe astea să se încălzească. Nu suport Martini cald.
— Am înţeles, domnule, răspunse chelnerul luând paharele.
— De ce faci asta, Donald? interveni fata.
— Ce anume?
— De ce le dai prilejul să ne trateze aşa?
— Nu ştiu. Cred că din cauză că aşa sunt eu.
Deodată, Lucille mă întrebă:
— Ai fi încercat să intri în vorbă cu mine şi să mă însoţeşti dacă nu ţi-aş fi făcut avansuri?
— Nu ştiu. Probabil că nu.
— Te-ntrebi de ce voiam să intru aici, nu-i aşa?
— Nu.
— Cum? făcu ea surprinsă. Ba da!
— Din cauza roşcatei, nu? Cea cu ochii cenuşii.
Mă privi cu o vagă nemulţumire. Făcuse ochii mari.
— Ia spune, cine eşti? mă întrebă, dintr-odată bănuitoare.
— O, lasă asta. Îmi pare rău de ce-am spus.
— Ce combinaţie mai e şi asta?
— Las-o moartă.
Chelnerul mai aduse două Martini şi nota. I-am întins două bancnote de un dolar. El luă banii şi-mi dădu rest cincizeci de cenţi. Am scos o monedă de zece cenţi şi două de un cent, le-am pus pe masă şi am luat cei cincizeci de cenţi.
În timp ce chelnerul privea nu prea încântat la cei 9
doisprezece cenţi, i-am spus Lucillei:
— Mănâncă-ţi măslina înainte de a se umfla în apă.
Chelnerul luă banii, plecă şi-i şopti ceva patronului.
Acesta se apropie de noi:
— Totul e-n ordine?
— Totul, i-am răspuns. Ai venit cu maşina, Lucille?
— Da.
— Atunci n-ar trebui să iei mai mult de zece-cincisprezece cocteiluri dintr-astea.
Ea zâmbi. Băurăm.
Patronul aştepta să mai spun ceva despre cocteil. Am plescăit din buze, am pus jos paharul şi am exclamat:
— Un deliciu!
După o scurtă şovăire, patronul plecă.
— Hai, reluă Lucille, dă-i drumul!
— N-ai să mă crezi dacă-ţi spun.
— Nu face pe timidul. Cine eşti?
Am scos portofelul şi i-am dat o carte de vizită a firmei.
Citi: „Cool şi Lam, Agenţie de detectivi particulari.
