"Eu cânt și muntele dansează" de Irene Solà ⛰️⛰️

Traducerea acestei cărţi a beneficiat de o subvenţie

acordată de Institut Ramon Llull.

Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU

IRENE SOLÀ

CANTO JO I LA MUNTANYA BALLA

Copyright © Irene Solà, 2019

Originally published in Catalan by Editorial Anagrama S.A.

Romanian edition published by arrangement with Agentia Literara LIVIA STOIA

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS FICTION, 2023, pentru prezenta versiune în limba română (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-097-342-3 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro

Comenzi telefonice: 0723.684.194

Lui Oscar

Og þegar vorvindarnir blása um dalinn; þegar vorsólin skín á hvíta sinuna á árbakkanum; og á vatnið; og á tvo hvíta svani vatnsins; og laðar vornálina frammúr keldum og veitum, – hver skyldi þá trúa því að þessi grösugi friðsæli dalur búi yfir sögu vorrar fyrri ævi; og yfir forynjum hennar? Menn ríða meðfram ánni, þar sem hestar liðinna tíða hafa gert sér götur hlið við hlið á breiðu svæði öld frammaf öld, – og ferskur vorblærinn stendur gegnum dalinn í sólskininu. A slíkum dögum er sólin sterkari en fortíðin .

Sjálfstætt fólk

HALLDÓR LAXNESS

Şi, când brizele primăverii adie în vale; când soarele primăvăratic străluceşte deasupra ierbii uscate de anul trecut, care acoperă malurile râului, şi deasupra lacului, şi deasupra celor două lebede albe ale lui, şi, linguşitor, convinge iarba cea nouă să încolţească în pământul spongios al smârcurilor… cine ar crede, într-o asemenea zi, că în această vale verde şi tihnită este sedimentat trecutul nostru, cu spectrele lui? Oamenii se plimbă călare pe malurile râului, de unde se răsfiră drumuri deschise, rând pe rând, de caii de altădată… şi brizele proaspete zboară deasupra văii însorite. Într-o zi ca asta soarele este mult mai puternic decât trecutul.

Oameni independenţi

HALLDÓR LAXNESS

I

Fulgerul

Am ajuns cu burţile pline. Dureros de pline. Doldora de apă neagră şi rece, de fulgere şi de tunete. Veneam din mare şi din alţi munţi şi cine mai ştie din ce încă alte locuri şi cine mai ştie ce-om fi văzut. Frecam, ca sarea, piatra sus pe creste, să nu dea colţ nici buruiana rea. Alegeam culoarea culmilor şi a câmpurilor, licărul apei din râuri şi licărul din privirile înălţate spre cer. Când ne-au întrezărit, jivinele s-au aciuat în vizuine, ciuciulite, cu botul întins, să adulmece mirosul de pământ reavăn ce se apropia. Am învelit, ca o pătură, totul. Stejari, cimişiri, mesteceni, brazi. Şsssssst! Şi-au amuţit toţi, căci eram un tavan sever, care hotăra cine să aibă liniştea şi bucuria unui spirit uscat.

După ce am ajuns, totul era tăcere şi apăsare, şi noi am împins în jos aerul subţire şi am slobozit primul fulger. Bang! Ca o uşurare. Şi melcii încolăciţi s-au învălătucit şi mai mult în casele lor singuratice, fără nici un zeu, fără nici o rugăciune, ştiind că, dacă n-o să moară sufocaţi, o să iasă, mântuiţi, să respire umezeala. Şi atunci am vărsat apa, în picături uriaşe, ca nişte monede, peste pământ şi iarbă şi pietre, şi tunetul bubuitor a răsunat în coşul pieptului lighioanelor toate. Atunci a zis bărbatul fir-ar să fie. A zis cu glas tare, căci, când e singur, bărbatul n-are de ce gândi în tăcere. Fir-ar să fie! nătărăule, te-ai lăsat prins de furtună. Şi noi râdeam, huu huu huu huu, şi-i turnam apă-n cap, şi apa i se strecura pe sub gulerul cămăşii şi-i şiroia pe umeri şi pe spate, şi erau reci, enervante, picăturile noastre.

Bărbatul venea de la o casă din preajmă, de pe la jumătatea coastei, cocoţată deasupra unui râu pesemne rece, fiindcă se ascundea sub copaci. Lăsase acasă două vaci, câţiva porci şi găini, un câine şi doi motani vagabonzi, o nevastă, doi copii şi un bătrân. Îl chema Domènec. Şi avea o minune de grădină în munte şi nişte pământ prost arat lângă râu, căci de grădină se îngrijea bătrânul, tată-său, care avea spinarea dreaptă ca o scândură, iar de pământ, el. Venise pe creastă să încerce nişte versuri Domènec. Să vadă ce aromă au şi cum sună, căci, când e singur, bărbatul n-are de ce spune-n şoaptă versuri. Şi după-masa aia, tot umblând după vite, găsise nişte bureţi, trâmbiţa morţilor, şi nu era vremea lor, şi-şi înnodase în faţă cămaşa şi-i purta. Pruncul plângea când plecase de-acasă şi femeia zisese „Domènec“, ca o tânguire şi ca o rugăminte, dar Domènec tot ieşise. E greu să faci versuri şi să contempli forţa ascunsă în lucruri când plozii plâng ca nişte purcei jupuiţi şi ţipătul lor strident îţi face inima să zvâcnească, chiar de nu vrei. Voia să se ducă să vadă vacile. Trebuia să se ducă să vadă vacile. Avea Sió vreo idee despre vaci? Nici una. Viţelul făcea muuuuuu, muuuuuu. Disperat. Nimic nu ştia Sió despre vaci. Şi iar a strigat, fir-ar să fie!, căci fuseserăm rapizi, oho!, imprevizibili şi furişi şi-l luaserăm pe neaşteptate. Fir-ar să fie! viţelul avea coada prinsă într-un smoc de sârme. Sârmele se-mpotmoliseră între doi copaci şi de-atâta tras îi zdreliseră-n spate picioarele, acum însângerate, plesnite, murdare. Făcea muuuuuu, muuuuuu, prins cu coada între cei doi copaci şi mamă-sa îl păzea îngrijorată. Sub şiroaie, Domènec a luat-o spre vită. Avea picioare bine făcute de-atâta bătut muntele şi ieşit la aer când copiii ţipau prea tare sau când se sătura de ei şi se sătura de arat şi de muţenia bătrânului şi de toate vorbele, una după alta, ale femeii, pe care-o chema Sió şi care era din Camprodon şi care se lăsase păcălită, cocoţată singură pe muntele ăla cu un bărbat care dispărea de-acasă şi un bătrân care nu vorbea. Da’, uneori, Domènec o iubea, şi o iubea cu înfocare, pe Sió încă. Da’ ce povară era, fir-ar să fie!, casa. Ar trebui să aibă mai mult timp să se cunoască oamenii înainte să se-nsoţească. Mai mult să trăiască înainte să facă prunci. Câteodată încă o mai prindea de mijloc şi o-nvârtea, repede-repede, ca atunci când erau doar iubiţi, fiindcă Sió, Doamne, ce picioare! Puse jos bureţii. Viţelul mugea. Domènec se-apropie cu mâinile întinse. Încet-încet. Vorbindu-i cu voce joasă, liniştitoare. Şsssssst! făcea. Mama îl observa bănuitoare. Din părul lui Domènec şiroia apa. Când o s-ajungă acasă, o să pună la încălzit apă, să cureţe frigul şi ploaia. Se uită la sârmele care-i intrau animalului în carne de câte ori se smucea. Îl apucă strâns de coadă, scoase briceagul şi, cu dibăcie, tăie părul înnodat. Şi atunci am dat drumul fulgerului. Al doilea. Rapid ca un şarpe. Furios. Întins ca o pânză de păianjen. Fulgerele merg unde vor, ca apa şi avalanşele, şi gângăniile, şi coţofenele, că tot ce-i frumos şi luceşte le fascinează. Scos din buzunarul lui Domènec, briceagul a scânteiat ca o comoară, ca o piatră preţioasă, ca un pumn de monede. Lama de metal ne-a oglindit, strălucitoare. Ca nişte braţe deschise, ca o chemare. Fulgerele intră unde vor şi al doilea a intrat în capul lui Domènec. Înăuntru, înăuntru, până la inimă. Şi tot ce vedea în ochi era negru, de la arsură. Bărbatul se prăbuşi pe iarbă şi pajiştea îşi lipi obrazul de-al lui şi toate apele noastre zvăpăiate şi încântate i-au intrat prin mânecile cămăşii, pe sub curea, în chiloţi şi ciorapi, căutând pielea încă uscată. Şi a murit. Şi vaca a luat-o la fugă ca nebuna, şi viţelul după ea.

Cele patru femei care văzuseră tot s-au apropiat. Încet-încet. Fiindcă nu erau învăţate să simtă interes pentru cum mor oamenii. Nici pentru bărbaţii atrăgători. Nici pentru bărbaţii urâţi. Dar scena le fermecase. O lumină atât de strălucitoare, că nu mai era nevoie s-o mai vadă niciodată. Cuţitul chemase fulgerul, şi fulgerul alb lovise, ca la ţintă, capul omului, îi făcuse cărare pe mijloc şi vacile fugiseră bezmetice ca într-o comedie. Ar fi trebuit scris un cântec despre părul omului şi pieptenele fulgerului. S-ar fi putut pune perle-n păr, în cântec, albe ca sclipirea cuţitului. Să spună despre trupul lui, şi despre buzele întredeschise, şi despre ochii limpezi ca un pahar în care intra ploaia. Şi despre chipul atât de frumos pe dinafară şi-atât de ars pe dinăuntru. Şi despre apa ce-i cădea ca un torent pe piept şi pe spinare, parcă vrând să-l ducă. Şi despre mâinile lui cântecul să vorbească, butucănoase şi bătătorite, una deschisă ca o floare ce vede venind albina, cealaltă încleştată pe briceag ca o piatră-nchistată-ntr-un pom.

Una dintre femei, cea pe care o chema Margarida, i-a atins o mână, în parte să afle dacă bărbatul cu fulgerul în el arde, în parte doar ca mângâiere. Apoi femeile l-au lăsat cum era şi au luat trâmbiţele morţii ude lăsate de el, socotind că văzuseră ce era de văzut, căci erau multe alte lucruri de făcut şi multe altele de gândit. Şi-atunci, de parcă ne-am fi molipsit de la ele, mulţumiţi de treaba făcută, am oprit ploaia. Sătui. Răriţi. Şi, când a fost sigur c-am terminat de tot, au ţâşnit pe ramuri păsările şi au cântat cântecul supravieţuitorilor, cu stomăcelul plin de gângănii, zburlite şi pline de furie împotriva noastră.

Nu prea aveau motiv să se plângă, că nu aruncasem cu piatră, plouasem doar cât să omorâm un om şi-o mână de melci. Abia dacă surpasem vreun cuib şi nu inundasem nici un câmp.

Şi ne-am retras. Istoviţi. Şi ne-am privit opera. Din frunze şi ramuri picura apă, iar noi am plecat, uşori şi goi, în altă parte.

O dată am plouat cu broaşte, altă dată cu peşti. Dar cel mai bine e cu pietre. Preţioasele pietre se năpustesc peste sate şi peste capete, şi peste roşii. Rotunde şi îngheţate. Şi umplu răzoarele şi drumurile cu o comoară de gheaţă. Broaştele au căzut ca un blestem. Bărbaţii şi femeile fugeau, şi broaştele, mici, mici, se-ascundeau. Oh! Peştii au căzut ca o binecuvântare peste capete de bărbaţi şi femei, ca nişte palme peste faţă, şi oamenii râdeau şi-i ridicau în sus, de parc-ar fi vrut să-i dea înapoi, dar nu voiau, nici noi nu i-am fi vrut. Broaştele orăcăie în burţi. Peştii nu se mai mişcă, dar nu mor. Nu contează. Oricum, cu piatră e cel mai bine.

Numele femeilor

Eulàlia le-a zis că ţapu’ are curu’ fin-fin, de cât i-l pupasem, ca de copil de ţâţă, şi membrul rece ca un sloi de gheaţă, şi mie mi-a venit să râd şi dă-i şi râzi, şi pe mine de-atâta râs m-au spânzurat. De-atâta râs, ca o otravă ameţitoare intrată-n mine, ca laptele de-alior1, mi-aduc aminte tot. Râsul, în sângele meu alb şi molipsitor, ca gâdilatul, că, de mi-ai fi rupt o mână, ar fi ieşit lapte, nu sânge roşu, el m-a golit. Ar fi putut să nu se-obosească cu-atâtea torturi, şi încăperi, toate puţind a pişat, şi funii întinse, lungi, şi cârpe de lână pline de cenuşă, şi aşteptat să termin cu râsul şi să mărturisesc. Să mărturisesc ce? Dacă râsul era singurul lucru bun? era o pernă, era cum ai mânca o pară, cum ţi-ai vârî picioarele-ntr-o cascadă într-o zi de vară. Nu m-aş fi oprit pentru tot aurul din lume, nici de toată durerea din lume. Râsul m-a desfăcut de mâini şi de picioare, până atunci tovarăşe credincioase, şi de pielea pe care-o-nvelisem şi dezvelisem de-atâtea ori şi m-a spălat de răul şi de durerea pe care ţi le pot face oamenii. M-a golit ca pe-o toantă, atâta hihihihi şi hahahaha, şi capul îmi făcea clonc-clonc de la aerul care şuiera când îmi intra şi ieşea pe nas şi urechi. Mi-a lăsat căpşoru’ ca o nucă goală, bună să păstreze-n ea toate poveştile şi toate istoriile şi tot ce le-am spus că făceam împotriva lui Dumnezeu, şi-a lui Isus, şi-a sfinţilor, şi-a Fecioarei. Care Fecioară? Un Dumnezeu ca tatăl fiecăruia, rău, rău, rău, şi crud ca ei, şi speriat de minciunile pe care, de cât le-nşiraseră, ajunseseră să le creadă şi ei. Că unu’ n-a rămas prin munţii ăştia din ăi de ne-au arătat cu degetul, din ăi de ne-au întemniţat, din ăi de-au căutat pe noi semne de vrăjitoare, din ăi de-au făcut noduri şi au întins funii. Că rămasul sau nerămasul n-are nici în clin, nici în mânecă cu focul infernului, nici cu pedeapsa divină, nici cu vreo credinţă, nici cu vreo virtute. Nu. Să poţi să culegi ciuperci şi melci şi să faci pipi şi să spui poveşti şi să te scoli în fiecare dimineaţă are legătură cu fulgerele care cad pe pomu-ăla sau pe omu-ăla. Are legătură cu pruncii care ies întregi şi pruncii care nu, şi cu pruncii care ies întregi pe dinafară, da-năuntru n-au toate cele la locul lor. Are legătură cu pasărea vânată de uliu sau cu iepurele vânat de câine, sau nu. Iar Fecioara şi pruncul şi diavolul erau toţi făcuţi din aceeaşi sărăcie cu duhul.

Din toate câte suntem, Joana e cea mai bătrână. Stătea într-o casă lângă a mea Joana, şi tot omu’ ştia că face leacuri într-o ulcică şi-ntr-o zi mi-a zis dacă vreau să-nvăţ şi dacă vreau să mă duc cu ea noaptea. Şi m-a-nvăţat să lecuiesc fierbinţeli, şi deochi, şi gâlci, şi ochi cruciş, şi boli de copii, şi răni, şi beteşuguri la vite. Şi să găsesc lucruri pierdute ori furate. Prostuţele de noi. Dacă ce-am făcut cel mai împotriva lui Dumnezeu a fost sculatul zi de zi după ce ne-au spânzurat, să culegem flori şi să mâncăm mure.